serios?!

se intampla si la case mai mari.

out of the blue, n-ai chef. nu mai ai chef de masti, de olimpiade, de ochelarii de vedere care-ti permit sa privesti in spatele aparentelor, de genti si fitze, de breton, de cizmele alea nenorocite cu blana lor cu tot, de ganduri pierdute in neant, de fakeness si fakersi, de fosta capitala culturala europeana, de toti.

si totusi, de ce ai scrie ca nu mai ai chef de nimic? pentru ca pur si simplu asa ai chef. sa mai faci o chestie semi-cultural-educativa, care nu are nicio valoare in ochii oamenilor care te vad drept mare avocata atunci cand cresti mare, care probabil trece exact pentru 30 de secunde prin fata ochilor unei persoane, ca apoi sa fie uitata, care iti place.

iti vine sa crezi sau nu, chiar imi place sa-ti scriu. cate un pic din mine in portii tot mai reduse, cate un pic din parerea altora, cate un pic din muzica ce reuseste sa ma scoata din starea obisnuita de vegetatie, cate un pic din totul meu. iti dau o parte din borcanul meu de fericire fara sa cer [aproape] nimic in schimb. atata vreme cat ai citit ce-mi trece prin cap, imi ajunge ideea ca vei tine minte ce te intereseaza si vei folosi informatia intr-un scop [cel putin] nobil.

de unde ai stii ca-mi place parisul daca nu ti-as spune de n ori ca acolo vreau sa ajung? de unde ai putea visa la ticurile mele verbale daca nu ti le-as insira rand pe rand, in diverse forme? de unde ai fi dat de chidz sau copilu’ de 17 ani infinit daca nu ma trezeam intr-o dimineata tarziu cu ideea ca vreau sa vada toata lumea ce am de spus?

si cum am reusit sa ajung la sufletul tau?

Share this post

Share on facebook
Share on google
Share on twitter
Share on linkedin
Share on pinterest
Share on print
Share on email