trecut

FITS 2010: Ghidul copilariei retrocedate

Sa simti cum pielea ti se face ca de gaina si din ochi incep sa-ti curga lacrimile. Sa te uiti catre Marius si sa speri ca nu se uita spre tine, ca sa ai timp sa-ti stergi ochii. Sa plangi in gand stiind ca esti exact in aceeasi ipostaza ca si Andrei Perlmutter, undeva la granita dintre Romania si Vest. Sa-ti fie dor de trecut, dor de prezent si dor de viitor, toate in acelasi timp. ASTA inseamna “Ghidul copilariei retrocedate”, cea mai frumoasa piesa pe care am avut pana in ziua de azi onoarea sa o vizionez.

Festivalul International de Teatru Sibiu, editia 2010 mi-a oferit aceasta sansa, de a observa viata in plina ei desfasurare, de a citi viitorul pe chipul actorilor ce interpretau rolurile pasagere pe care le au oamenii in viata fiecaruia. M-am intors in tineretea lui Andrei, pentru a-l vedea intr-o dubla ipostaza (un EU scindat in doua caractere, Andrei Perlmutter-evreul de 18 ani aflat pe punctul de plecare catre SUA si Andrei Codrescu-poetul american in varsta ce-si revendica anii de liceu) si m-am identificat, in parte, cu fiecare dintre EI.

Povestea il poarta pe Andrei prin probele BAC-ului, testele dragostei si tezele de poezie pe care le sustinea in fata colectivului din care facea parte. Nu stiu daca acest poet si-a ales sa fie poet ca si meserie sau viata l-a purtat in acest sens, dar tare mult mi-ar placea sa aflu.

Eu sunt o tanara de 18 ani ce nutreste un destin asemanator. Desigur, luand in considerare doar aspectele pozitive, acelea a implinirii pe plan profesional in domeniul care-ti produce entuziasm maxim, de a vizita lumea si de a xPRimenta in detaliu: in acest sens, conferinta pe Internet pe care a avut-o Andrei Codrescu dupa terminarea spectacolului m-a adus din nou la plans.

Am plans ca un copil ce nazuieste sa traiasca mereu in universul pe care si l-a creat la 6 ani. Am plans ca o adolescenta ce se desparte de liceu. Am plans pentru ca am inceput sa devin un om mare si-mi doresc sa nu fac niciodata un copil sa planga.

remember

…vremea cand numele meu se incheia cu .blogspot.com, cu toate afectiunile aferente unei bloggeritze minore si xTRem de ilegale. cand nu stiam ce-i ala SEO si-l confundam cu CEO (crezand ca poate o fi o noua forma de abordare a aceluias subiect). cand scriam articole si ma semnam prin propriile nazuinte, stiind ca “o sa cresc eu mare si va fac pe toti”.

heh, timpul a trecut rapid, lasand in urma doar o vaga amintire a celeia ce am fost mai demult. ce-i drept, afirmatiile facute in trecut stau mereu la dispozita celor cu adevarat interesati, uneori chiar si la indemana mea, pentru a analiza anumite intamplari, pentru a le reinterpreta. sunt cuvintele care ma definesc, care au conturat pe parcurs imaginea unei persoane dornice de noi xPRiente si calatorii, sunt acele fotografii care m-au acaparat intr-o forma sau alta si mi-au deschis orizontul, sunt eu. in portii mici si frecvente, cu bune si rele, cu sau fara cartile citite, temele facute, twitter-ul la zi.

pentru mai multe detalii, accesati-mi viata personala. sau dati click pe prima luna care va sare in cale. pentru ca bloguletzul, cuibusor de nebunii, implineste un an de activitate sub numele de xPRiment.com, insa, a fost si va ramane o parte din Andra Muresanu (future writer of dreams and desires).

[nouvelle vague-this is not a love song]

p.s. iti multumesc ca ma citesti si sper sa-ti ofer macar un motiv in plus cu fiecare articol sa o faci in continuare!

imagini

Uneori, viata te aduce la concluzia ca memorezi involuntar doar anumite clipe din existenta ta de zi cu zi. Sunt cele care te-au marcat atat de adanc, incat ai ajuns sa le desemnezi ca fiind constituentele propriului tau borcan de fericire. Asimilezi intamplari in imagini pe care le pastrezi de-a lungul timpului, lasandu-ti creierul sa faca editarea de rigoare pentru a “corecta” diverse imperfectiuni.

Cu timpul, ajungi sa le privesti ca fiind ACELe componente de baza ale fericirii tale, acele lucruri care te-au facut odata sa uiti de griji, sa te deschizi ineditului. Ignori insa un aspect foarte important din intreaga ecuatie: posibilitatea ca, in momentul de fata, sa nu mai fi ACELasi om pe care l-ai intruchipat in trecut. Schimbarea este variabila care survine cu fiecare drum nou pe care il avem de traversat, astfel incat aceste imagini sa nu mai reprezinte decat niste pasaje dinaintea ultimei intersectii, niste fragmente ale memoriei si imaginatiei tale.

Aflandu-ne in imposibilitatea de a simti o traire intensa, calda, in anumite situatii pe care le traim, tendinta de a ne agata de un trecut glorios se intensifica, devenind un aspect definitoriu al personalitatii noastre din prezent. De ce ne lasam influentati de retete, cand putem lasa loc haosului ce implica noutatea? De ce decidem sa urmam trasee prestabilite de altii, atunci cand exista o sansa sa ne cream unele noi? De ce ne legam de imaginile pe care le-am vazut in altii pentru a ne determina contururile propriului nostru portret?

Suntem atat de obisnuiti sa urmam un model prestabilit, incat orice abordare diferita reprezinta o curiozitate pe care multi nu doresc sa o xPRimenteze. Astfel incat ramanem incurcati in itele propriilor vicii, care ne transforma din oameni in masini care lucreaza, interactioneaza, socializeaza in zona lor de confort, sexeaza, livreaza si dorm.

Ce imagine doresti sa lasi despre tine?

[andy moor-faces]

trecutul de ne-ntrecut

din seria: trecute, dar nu apuse, iti prezint un material care trebuia sa ajunga in fata ta in urma cu mai bine de un an. la momentul respectiv insa n-am avut probabil curajul sa-l scot la lumina, astfel incat a aterizat printre mormane de draft-uri. iti prezint cu drag intrebarile pe care mi le puneam in 27.05.2008, atunci cand urma sa-mi inchei al zecelea an de scoala:

ploua, iar intamplarea face sa ploua in culori. dupa ce am pictat ani intregi cu picuri negri pe zapada alba, azi ploua colorat si ma patez pe tot trupul, alergand agitata printre curcubee si surasuri.

cand vara se apropie, cand englezul meu intra pe net dupa 2 luni de absenta si-mi povesteste ca vine la budapesta (aaaaa!), cand cambridge-ul sta pitit dupa colt si eu in continuare nu-mi fac temele (suna a deja vu), cand scoala se incheie si simt deja mirosul de bucuresti (si metroul aferent), totul capata un sens deosebit. mi-e mai mare dragul sa scriu acum, cu tot timpul asta inexorabil pe cap, amorul in vene si planurile prin suflet…picura cu vise neimplinite, dar marea de dorinte e infinita.

mai am doi ani si termin cu obligatiunile scolare, ramanand doar cu clipele placute in suflet si povestea despre toti si despre toate. dar unde ma va duce drumul de acum incolo? voi reusi sa ma autodepasesc aducand parisul pe harta facultatilor de vis? oare voi gasi fericirea acolo unde ma straduiesc sa o caut? in cele din urma, imi voi definitiva statutul de…om boem?

cand unele lucruri se incheie, altele trebuie sa le ia locul. si atunci vine momentul deciziei: de acum, incotro?

de-as fi stiut atunci ca nedumeririle acelea imi vor colinda mintea, m-as fi pregatit din timp cu niste raspunsuri elaborate, poetice, artificiale. in schimb, sunt constienta doar de un singur aspect: ca anul acesta imi voi gasi o rezolvare simpla pentru a elucida toate variabilele pe care le-am intalnit in acesti ani de studiu.

si ca, pentru o schimbare catusi de mica a lumii inconjuratoare, e nevoie de o schimbare majora a sinelui. pe care sunt dispusa sa o fac pe orice taram mi se ofera aceasta posibilitate.

[tiesto-feel it in my bones]

 Scroll to top