teatru

FITS 2010: Ghidul copilariei retrocedate

Sa simti cum pielea ti se face ca de gaina si din ochi incep sa-ti curga lacrimile. Sa te uiti catre Marius si sa speri ca nu se uita spre tine, ca sa ai timp sa-ti stergi ochii. Sa plangi in gand stiind ca esti exact in aceeasi ipostaza ca si Andrei Perlmutter, undeva la granita dintre Romania si Vest. Sa-ti fie dor de trecut, dor de prezent si dor de viitor, toate in acelasi timp. ASTA inseamna “Ghidul copilariei retrocedate”, cea mai frumoasa piesa pe care am avut pana in ziua de azi onoarea sa o vizionez.

Festivalul International de Teatru Sibiu, editia 2010 mi-a oferit aceasta sansa, de a observa viata in plina ei desfasurare, de a citi viitorul pe chipul actorilor ce interpretau rolurile pasagere pe care le au oamenii in viata fiecaruia. M-am intors in tineretea lui Andrei, pentru a-l vedea intr-o dubla ipostaza (un EU scindat in doua caractere, Andrei Perlmutter-evreul de 18 ani aflat pe punctul de plecare catre SUA si Andrei Codrescu-poetul american in varsta ce-si revendica anii de liceu) si m-am identificat, in parte, cu fiecare dintre EI.

Povestea il poarta pe Andrei prin probele BAC-ului, testele dragostei si tezele de poezie pe care le sustinea in fata colectivului din care facea parte. Nu stiu daca acest poet si-a ales sa fie poet ca si meserie sau viata l-a purtat in acest sens, dar tare mult mi-ar placea sa aflu.

Eu sunt o tanara de 18 ani ce nutreste un destin asemanator. Desigur, luand in considerare doar aspectele pozitive, acelea a implinirii pe plan profesional in domeniul care-ti produce entuziasm maxim, de a vizita lumea si de a xPRimenta in detaliu: in acest sens, conferinta pe Internet pe care a avut-o Andrei Codrescu dupa terminarea spectacolului m-a adus din nou la plans.

Am plans ca un copil ce nazuieste sa traiasca mereu in universul pe care si l-a creat la 6 ani. Am plans ca o adolescenta ce se desparte de liceu. Am plans pentru ca am inceput sa devin un om mare si-mi doresc sa nu fac niciodata un copil sa planga.

FITS 2010: voluntariat

E uimitor sa vezi cati oameni poti aduna pentru o cauza nobila. In cazul nostru, e vorba de promovarea artei si culturii in cele mai variate forme ale sale prin intermediul oamenilor cu o dorinta pregnanta de a xPRimenta din placerile de a sta in culise si a vedea exact cum se pune in scena o piesa de teatru, in cele mai mici detalii organizatorice. Ma refer evident la voluntarii Festivalului International de Teatru Sibiu, oameni tineri si plini de energie imbracati in tricouri negre cu logo-ul festivalului si pregatiti oricand pentru a intra in actiune.

Astazi, participand la expozitia lui Dan Perjovschi (despre care vei afla mai multe maine) din curtea interioara a TNRS (Teatrul National “Radu Stanca”), am avut ocazia de a ma intalni cu o colega de liceu ce contribuie pentru prima data la organizarea festivalului in calitate de voluntar si care m-a indemnat sa-mi amintesc motivele pentru care am devenit acum 3 ani voluntara la programul Sibiu-capitala culturala 2007. Sonia mi-a povestit despre faptul ca priveste aceasta oportunitate drept o ocazie de a promova cultura intr-un mod activ, contribuind cu resursele proprii la “imbogatirea” zilelor de festival si participand intr-o echipa mare, in care gaseste tineri apropiati ei ca varsta cu care are foarte multe lucruri in comun.

A fi voluntar inseamna mai mult decat a depune un efort inspre implinirea unui vis comun. Inseamna munca in echipa, drumuri prin oras, oportunitati mari de a cunoaste oameni ce ar putea fi interesati de ceea ce ai de oferit, prietenii si activitati de grup menite sa creeze un mediu cat mai placut pentru cei implicati. Cu momente placute sau grele, activitatea de voluntar iti schimba mentalitatea si te determina sa privesti lumea ce te inconjoara dintr-un unghi diferit.

Pentru toate eforturile depuse felicit toti voluntarii FITS 2010 (si nu numai) si le doresc mult SUCCES in tot ceea ce intreprind!

FITS 2010: inchisoarea de oase

In aceasta seara (30 mai 2010) am avut pentru prima data placerea de a participa la un eveniment indoor din cadrul Festivalului International de Teatru Sibiu, editia 2010 la piesa de teatru “Inchisoarea de oase” in regia lui Eugenio Barba, interpretata de Teatrul Odin din Danemarca. Lucrul care m-a atras in sine la aceasta piesa a fost tocmai titlul, care-mi amintea pe de o parte de drama existentiala a lui I0na (de Marin Sorescu), iar pe de alta parte de povestirea scurta a lui Kafka “Vor dem Gericht” din descrierile pe care le-am citit in revista “Zile si nopti” (aleasa de catre mine drept cea mai buna sursa de ghidare in privinta alegerii pieselor de teatru la care sa merg).

In jurul orei 21.30 am fost purtati din statia de autobuze de la TNRS (Teatrul National “Radu Stanca”) catre locul desfasurarii actiunii, la Hala Simerom de pe str. Galileo Galilei -despre care nu pot oferi prea multe detalii inca si am patruns intr-o sala incarcata de lumina lumanarilor arzande pe doua mese lungi.

Atmosfera pe care artistii au creat-o a fost pentru inceput una solemna, lipsita de cuvinte. Ulterior am realizat motivul pentru care au turnat vin in paharele celor din primul rand iar bucati mari de paine sedeau in fata acestora: recreerea scenei cinei cea de taina.

Piesa s-a bazat in mare parte pe evidentierea simbolisticii omului modern intr-o extensie a operelor pe care le-am numit mai sus. Dintre elementele pe care le-am considerat cele mai potrivite pentru ceea ce ma asteptam sa gasesc voi evidentia reinterpretarea unor pasaje din biblie: “Ferice de cei impaciuitori, caci ei vor macelari pentru pace” (referinta clara la cruciade) si finalul in care barbatul ce-si purtase bucata de lemn pe parcursul intregii desfasurari a piesei decide sa infiga cuie in cartea destinului sau.

Mitul omului modern e probabil unul dintre cele mai dificile elemente de transpus plastic intr-o piesa de teatru, astfel incat se ajunge usor la un absurd al cotidianului combinat cu o multime de simboluri greu de inteles. Desi piesa a fost literalmente GREA, m-a pus in ipostaza in care sa-mi autoanalizez comportamentul in societate si sa reflectez asupra unor teme greu de dezbatut intr-un cadru social clasic (iesit la cafea cu prietenii).

Provocare: in ce moduri se poate utiliza o bucata de lemn? :) Astept comentariul tau!

Credit foto: Tony D’Urso

actrita

sarao intalnesc deseori cand trec prin holurile liceului. pare o fire zambareata, dar remarc ca de obicei ascunde ceva in spatele surasului afisat ostentativ printre suvitele de par blond. desi nu iasa in evidenta printr-o vestimentatie excentrica (deci iti trebuie din start ceva “cunostiinte” pentru a ajunge sa-i cunosti talentul), are un je ne sais quois care te indeamna sa pornesti o conversatie.

de obicei, duci repede la bun sfarsit conversatia despre care iti vorbeam inainte, fiindca nu-ti spune nimic de care sa nu fi auzit pana in momentul vorbirii. e pacat insa sa pierzi o astfel de persoana din vizor doar pentru ca nu a reusit sa te acapareze cu primele ocazii. si stii de ce?

pentru ca atunci cand o vezi dansand, ti se pare ca ai patruns intr-o lume cu totul diferita. atunci cand o auzi cum interpreteaza un rol, observi cum intreaga actiune ti se dezvaluie in fata. orice asemanare dintre actrita noastra si cea de la teatrul din Sibiu (o alta papusa blonda cu multa atitudine) e pur…voita de soarta. pentru ca fiecare are felul ei de a lucra audienta cu stil si perversitate, astfel incat obtin ovatii si remarci pozitive la sfarsitul fiecarei prestatii. totul e bine cand

actrita este o artista, desi nu-si da seama de acest fapt…deocamdata. are nevoie de un stil de viata usor mai agitat, de un script cu mult substrat si o pr-ista buna. de ultimul aspect m-as ocupa eu cu draga inima, dar pe celelalte sper sa le realizeze singura in timp. pentru ca o actrita are nevoie de spatiu de desfasurare si conditii propice pentru a crea personajele.

crezi ca artistii merita o viata banala?

[telepopmusik-breathe]

 Scroll to top