portrete

portrete

Pentru ca exista oameni pe care simti nevoia sa-i arati lumii, in felul in care ii privesti doar tu. Sa ii conturezi in ochii lor cu grija, cu indemanare, cu un strop de simt artistic si putina ironie, pentru a evidentia anumite caracteristici de care incerci sa nu te lasi impresionata, dar care te atrag inevitabil de ei.

Pentru ca-n cele din urma, exista multi oameni ce-ti pasesc in viata si o parasesc inainte ca tu sa-ti fi putut schita trasaturile lor specifice. Astfel incat iti incita tot mai tare interesul si te fascineaza o potentiala poveste pe care ai putea-o dezvolta, avandu-i pe ei in rolurile principale.

Acest xPRiment are ca sursa de inspiratie realitatea ce ma-nconjoara, dar reuseste sa depaseasca granitele ei firave si sa patrunda pe taramul visului. Sa te faca sa speri la o lume mai buna, mai blanda, mai frumoasa, fara a-ti da falsa impresie ca toti oamenii din ea sunt grozavi. Exista multi cu potential, iar pentru toti ceilalti exista…portretul ce le este rezervat.

Am formulat totul ca pe o poveste, pentru ca asta a devenit. O fresca a societatii in care ma invart si pe care o ador, un motiv in plus sa scriu, sa gandesc, sa iubesc si sa fiu.

Iar pentru ca xPRimentul s-a dezvoltat in timp, le multumesc oamenilor cu care-mi intersectez drumul, chiar si pentru o scurta perioada.

arsita

De sub copac privea cum merele se prabusesc peste el. Acest fapt nu parea sa-i intrerupa lectura, ba dimpotriva, cu cat cadeau mai multe, cu atat era mai indarjit sa-si incheie capitolul. Sa treaca la unul nou, mai incarcat cu metafore, mai plin de sens.

De sub copac observa tihnit cum se misca umbra salvatoare, ce obisnuia sa-l protejeze de Soare. Era constient ca, odata cu sosirea amiezii, avea sa fie complet lipsit de grija paterna. Il asteptau calduri istovitoare, arsita se tavalea dupa colt, zambind, soptind vorbe dulci, dezvelindu-si nurii pentru a-l imbia sa-si lase cartea deoparte.

De sub copac nu contenea sa spere ca merele vor inceta sa se prabuseasca peste el, ca Soarele va fi bland cu el si nu-i va arde pielea, ci-l va bronza uniform, pregatindu-l pentru viata. Ca-i va oferi lumina pentru a-si duce cartea la capat. Forta pentru a se ridica si a-si continua drumul dincolo de livada.

De sub umbrela remarcam ca picurii imi murdaresc jacheta. Ca, dupa atatia ani de oras nazuiesc sa ma intorc sub copac, sa-mi recitesc povestea si sa revizuiesc randurile care mi-au parut prost formulate. Sa descopar sensurile ascunse ale cuvintelor ce mi-au fost adresate.

De sub palmier am realizat ca eu sunt scriitorul propriului meu roman.

[avand in vedere ca mi-e greu sa comentez situatia politica sau economica a tarii din ultima perioada, te voi delecta cu nitica literatura pentru o vreme. ca sa-ti mai iau gandul de la lucrurile rele din viata de zi cu zi]

mister B

“Everybody knows G is so last season! Now, it’s all about the B’s”[A.M.]

Cand a sorbit pentru prima data din Brandy-ul ce zacea in fata sa, am stiut ca am de-a face cu un adevarat lord, coborat parca din statia de metrou Romana special pentru a da ochii cu mine. M-am asezat aparent nestiutoate pe langa el, incercand sa trec cu vederea peste apropo-urile cu privire la palatul sau, caii putere din dotare sau pasiunea sa pentru viata cosmopolita, traita intensiv in marele Oras, pe care nu contenea sa le faca.

B stie ca viata nu este atat de draguta si simpatica precum pare la prima degustare. Si ca, pentru a urma un drum pe care l-ai trasat in momente de maxima activitate cerebrala, trebuie sa remarci cand e cazul sa sorbi din paharul de ambrozie sufleteasca si cand sa devii impasibil la orice tertip feminin.

Dupa o serie de figuri masculine ce mi-au trecut prin viata, e cazul lui B sa-mi reaminteasca despre fascinatia pe care o poate suscita o fiinta atat de stricta, si totusi atat de dragastoasa. O strangere ferma de mana, un sarut pe obraz si o remarca sarcastica in legatura cu sensul existentei au fost de ajuns pentru a-mi demonstra ca atractia initiala si sinapsele frenetice se pot contopi intr-un melanj pe cat de dulce, pe atat de acrisor.

Fiindca el m-a invatat ca fiecare isi poarta crucea si are propriul sau itinerariu de parcurs.

[jeremiah-I'm a star]

p.s. bine ai revenit prin seria de portrete pe care am inceput-o acum cateva luni.

18 to 80

dheo bunic

dheo bunic

Se apropie incetisor de mine si ma priveste cu aceeasi ochi tineri cu care, odinioara, isi privea proprii copiii. Acum ma are pe mine in grija si asta nu pare sa-l afecteze deloc, caci, desi a atins venerabila varsta de 80 de anisori, nu inceteaza in a-mi spune ca se simte ca la 18 ani alaturi de mine. Si sincer, daca nu ar fi ridurile de expresie ce tradeaza un zambet mereu prezent, l-as lua drept unul dintre colegii mei de clasa.

Curioasa fiind, decid sa-l intreb: “Tu cum erai la varsta mea? Pe tine viata cum te-a afectat?”

Se aseaza pe un scaun, intr-o pozitie ce tradeaza o veritabila ora de povesti si destainuiri:

“Frumoasa bunicului, pentru mine totul a inceput cu un vis. Acela de a face lumea un loc mai bun pentru tine si parintii tai, alaturi de toti ceilalti copii din lume. Arma cu care am decis sa lupt a fost condeiul, pe care il foloseam pentru a scrie articole ce ar fi putut ajuta la deschiderea lumii spre noi orizonturi. Nu mi-a fost deloc usor, si in drumul meu am intalnit o multime de obstacole, cum ar fi reticenta unora de a privi dincolo de aparente, dar consider acum ca mi-am dus misiunea la bun sfarsit.”

“Despre ce vorbesti tu acolo? Aproape ca nu inteleg nimic!”

“Sa-ti explic concret: la inceput a fost blogul, si dupa aceea au urmat colaborarile online. De la meeting-uri la roblogfest-uri, imi placea sa fiu peste tot si sa ascult mereu mai mult decat sa vorbesc. Astfel am ajuns sa fiu considerat usor timid, si am putut obtine exact ceea ce-mi doream: sansa de a impresiona oamenii cu usurinta prin vorbele si faptele mele. Pentru ca atunci cand lasi mereu un as in maneca si loc de “buna ziua”, iti creezi singur un drum lin prin viata.

Ce-i drept, corabiile mi-au fost inecate cand am dat de bunica ta. N-am sa uit niciodata ziua in care am cunoscut-o! O femeie mai sireata si isteata ca ea nu cred ca as fi intalnit nici daca era sa implinesc 1000 de ani…

M-a vrajit. Dar mai multe despre asta iti povestesc dupa ce faci 18 ani.”

“Stii ca esti nedrept, nu? In mai putin de 10 zile fac 18 ani si tu-mi spui chestii de astea!”

“Asa imi place mie, sa mai necajesc din cand in cand. Crede-ma ca daca nu inveti cand sa accepti o ironie si cand sa razi la o gluma, drumul prin viata va deveni unul foarte anevoios. Despre mine s-au spus multe: ca as fi prea tacut, prea retras si prea rigid in privinta normelor, dar toate criticile m-au crescut si m-au adus aici. Departe.”

Il vad cum incearca sa se ridice de pe scaun, si, dintr-o data il zaresc rostogolindu-se. Ma speriu rau de tot si raman socata intr-un colt.

Privindu-l atent, observ cu cata agilitate se ridica singur, in ciuda anilor acumulati. Ma roaga doar sa verific daca are praf pe pantaloni si sa-l sterg, soptindu-mi:

“S-a intamplat de multe ori sa cad. Nu am fost tot timpul la fel de rapid ca acum! Dar odata cu anii am prins curaj sa risc, sa nu ma dedau de la nicio placere a vietii, sa lupt si sa inving. Altfel cum crezi ca as fi reusit sa vad atatea locuri ascunse ochilor umani, insule si locatii superbe de pe pamantul acesta? Cum as fi putut cunoaste atatia oameni cu care sa vorbesc si despre care sa scriu? Nu-mi mai este frica sa cad. Nici chiar de acel moment in care nu va voi mai putea ridica singur. Atunci ma va ridica Dumnezeu la el.”

Iti multumesc ca ai intrat in viata mea, Ovidiu, si-ti doresc multa sanatate, alaturi de capacitatea de a le povesti peste multi ani aceste intamplari nepotilor tai!

P.S. Acest articol n-a fost scris nici pentru misto, nici cu ganduri melancolice. Sper doar ca ti-a adus un zambet mare pe buze si optimism in suflet! (daca tot vrei sa-l facem funny, sa zicem ca am facut misto de tine cand te-am facut sa cazi de pe scaun la 80 de ani :P )

piarista

Am sani mari, picioare lungi, pierce in buric, port fuste scurte, tocuri inalte iar cea mai grava problema pe care o experimentez intr-o zi obisnuita e faptul ca mi se rupe o unghie din cand in cand. Dar si pentru aceea gasesc leacul: pun pe ea putin super glue si o lipesc la loc. Apoi flutur din parul meu lung si blond, sugerand ca nu s-a intamplat nimic…si trec mai departe.

Sunt o optimista notorie si nu-mi place mai deloc sa scriu. O fac de obicei atunci cand caut pe gugel un referat la romana sau cand intru pe mess sa vorbesc cu iuby si nebunele mele. Dar in general prefer sa petrec ore intregi vorbind la telefon despre absolut orice si oricine. Pentru ca nu am o viata proprie, sau cel putin nu corespunde cu imaginea pe care o las a se intrevada in exterior.

Am reusit sa ma ascund atat de bine in spatele tuturor pozelor de pe hai faiv, incat lumea ma cunoaste mai degraba drept o diva greu de cucerit decat drept ceea ce sunt de fapt. Poate nu ma ajuta nici modelul de viata autoimpus. Am trecut de la Salinger la Dostoievski la Brian Tracy, si undeva intre “fi” si “optimista” mi-am dat seama ca nu mai sunt eu. Devin incet, dar sigur, propriul meu brand, propria mea inventie. Si nu stiu daca asta e cea mai buna idee pe care am avut-o pana acum.

[seria portretelor a revenit in forta odata cu aparitia domnisoarei de fata]

[george thorogood-bad to the bone]

red

woman in red dressin dimineata aceasta m-am trezit in cel mai imens si pufos pat in care dormisem vreodata.

se facea ca era mijlocul verii, si ma lafaiam, fara sa-mi dau seama unde sunt si de ce am ajuns aici, in asternuturile cubaneze ale unei pensiuni aflate la distanta mica de Havana. desi eram tentat sa arunc o privire pe geamurile acoperite de perdele albe, prin care aerul se dispersa si devenea respirabil, chiar usor racoros, am preferat sa arunc o privire prin camera intai.

un singur pat acoperit cu asternuturi fine, asezat langa o fereastra de dimensiune mare si o noptiera pe care era asezat un biletel. ma intrebam daca e pentru mine, si am facut impolitetea de a-l citi.

“asteapta-ma, ma intorc in curand”

eram curios cine-mi pusese hartia acolo, pe cine trebuia sa astept.

apoi m-am asezat la fereastra si am contemplat atmosfera din spatele ei. oameni muncitori, care se miscau repede in toate directiile, o muzica imbietoare si plina de intelesuri ascunse, o paleta larga de culori si sentimente, toate la doar o infima distanta de mine.

am simtit-o dintr-o data pe pielea mea. m-a atins si m-a sarutat usor pe umar, m-a strans ferm de maini si m-a intrebat:

“iti place? ti-am pus o lume intreaga la picioare, din care iti poti alege sa vezi ce vrei!”

dar tot ce-mi doream eu sa vad era rochia ei rosie si felul in care se mula pe fiecare val al corpului ei. as fi vrut sa o prind de talie si sa o lipesc de pieptul meu pentru a nu-mi scapa niciodata printre degete. parea fragila, si-n acelasi timp se lasa ghidata de mainile mele in miscari, avand o usoara aparenta de felina.

m-a invitat sa dansam pe ritmuri calde, imbietoare si m-a apropiat atat de tare de ea, incat tot ce respiram era parfumul ei delicios. am strabatut toate culturile lumii prin miscarile de dans, ascunsi intr-o mica incapere de la poalele Havanei.

dintr-o data s-a oprit. se uita la mine si nu-i puteam vedea decat ochii. m-a lasat sa inteleg ca are ceva urgent de incheiat pana data viitoare cand ne vom intalni. si a disparut.

m-am trezit in patul meu micut de acasa, avand un bilet asezat pe noptiera:

“asteapta-ma, ma intorc in curand”

o sa vedem in lumea larga, frumoasa mea doamna cu rochia rosie!

[buena vista social club-chan chan]

P.S. Vor mai scrie articole coloristice:

Brylu (Orange)

Evodani (Galben)

Dheo (Verde)

Dany (Albastru)

Andy Mihail (Indigo)

Florin Puscas (Violet)

a fost odata un pianist

piancare, de fiecare data cand atingea clapele, ma facea sa-mi intorc privirea in directia lui. imi dadeam seama atunci ca fiecare are o poveste pe care trebuie sa o spuna cumva, si ca a sa are un profund caracter trist.

stiam ca plange de fiecare data cand se aseaza la pian. sufletul sau nu plangea prin lacrimi, ci prin buricele degetelor. plansul sau nu era zgomot, ci era muzica. avea un plans deosebit pentru ca avea motive pertinente sa planga.

intregul zbucium al omenirii se auzea din incaperea in care canta. puteam auzi razboaiele, traficul, galagia urbana, certurile parintilor, rasetele colegilor…si tacerea cu care el infrunta intregul sistem. prin muzica el reusea sa patrunda dincolo de cuvinte, dincolo de forme, dincolo de simplele atingeri. reusea sa-si modifice universul interior, si prin asta schimba intregul univers exterior, declansand o armonie intre cele doua.

apoi, se ridica incet. pipaia clapele o ultima data, multumindu-le ca au fost alaturi de el pe durata intregii sederi in incapere. se indrepta catre iesire si dadea intotdeauna de mine, salutandu-ma scurt printr-o ridicare de palarie. eu il priveam cu admiratie cum trecea dintr-un mediu intr-altul, fara a parea ingrijorat de nimic. stia ca pleaca si nu stia cand si daca se va mai intoarce.

a fost odata un pianist. astazi din el au mai ramas doar clapele.

[yann tiersen-comptine d'un autre ete]

avea ochi albastri

big blue eyessi culmea, habar nu aveam ca-i poseda pana cand nu l-am privit prima data in ei. observand ca de fapt, ceea ce are in suflet nu se potriveste deloc cu ceea ce arata in exterior. intotdeauna am crezut ca-i are caprui, poate verzi. dar niciodata nu mi-am imaginat faptul ca avea ochi albastri.

am vazut insa mereu ca avea sufletul albastru. ii placea sa lucreze pana noaptea tarziu, si era demn de apreciat pentru perseverenta de care dadea dovada atunci cand isi dorea sa duca la capat un lucru. practic, nimeni si nimic nu-l putea abate de la drumul sau prestabilit spre succes. insa, pentru un om cu ochi albastri, era al naibii de rigid si de implantat in success self development books-urile sale. poate de aceea nu am crezut nicicand ca i-ar avea tocmai de aceasta culoare. nu parea a fi purtatorul tipic de ochi de culoarea cerului. desi era un artizan, nu era tipicul de artist indragostit de pierderea inutila a zeitului.

cand m-a privit inapoi si mi-a spus: “avem timp sa povestim si alta data. eu acum am ceva de terminat”, am stiut ca ACESTI ochi albastri vor fi unii pe care cu greu ii pot trece cu privirea. cand vad ca si acum imi stau in gand, dupa atat timp de cand nu i-am mai vazut, ma intreb:

ochi albastri, oare iti vei spune vreodata povestea pana la capat?

[nosfer guestmix, pe care mi l-a dat fainul cu mare drag]

actrita

sarao intalnesc deseori cand trec prin holurile liceului. pare o fire zambareata, dar remarc ca de obicei ascunde ceva in spatele surasului afisat ostentativ printre suvitele de par blond. desi nu iasa in evidenta printr-o vestimentatie excentrica (deci iti trebuie din start ceva “cunostiinte” pentru a ajunge sa-i cunosti talentul), are un je ne sais quois care te indeamna sa pornesti o conversatie.

de obicei, duci repede la bun sfarsit conversatia despre care iti vorbeam inainte, fiindca nu-ti spune nimic de care sa nu fi auzit pana in momentul vorbirii. e pacat insa sa pierzi o astfel de persoana din vizor doar pentru ca nu a reusit sa te acapareze cu primele ocazii. si stii de ce?

pentru ca atunci cand o vezi dansand, ti se pare ca ai patruns intr-o lume cu totul diferita. atunci cand o auzi cum interpreteaza un rol, observi cum intreaga actiune ti se dezvaluie in fata. orice asemanare dintre actrita noastra si cea de la teatrul din Sibiu (o alta papusa blonda cu multa atitudine) e pur…voita de soarta. pentru ca fiecare are felul ei de a lucra audienta cu stil si perversitate, astfel incat obtin ovatii si remarci pozitive la sfarsitul fiecarei prestatii. totul e bine cand

actrita este o artista, desi nu-si da seama de acest fapt…deocamdata. are nevoie de un stil de viata usor mai agitat, de un script cu mult substrat si o pr-ista buna. de ultimul aspect m-as ocupa eu cu draga inima, dar pe celelalte sper sa le realizeze singura in timp. pentru ca o actrita are nevoie de spatiu de desfasurare si conditii propice pentru a crea personajele.

crezi ca artistii merita o viata banala?

[telepopmusik-breathe]

portrete

pentru ca exista oameni pe care simti nevoia sa-i arati lumii, in felul in care ii privesti doar tu. sa ii conturezi in ochii lor cu grija, cu indemanare, cu un strop de simt artistic si putina ironie, pentru a evidentia anumite caracteristici de care incerci sa nu te lasi impresionata, dar care te atrag inevitabil de ei.

pentru ca-n cele din urma, exista multi oameni ce-ti pasesc in viata si o parasesc inainte ca tu sa-ti fi putut schita trasaturile lor specifice. astfel incat iti incita tot mai tare interesul si te fascineaza o potentiala poveste pe care ai putea-o dezvolta, avandu-i pe ei in rolurile principale.

acest xPRiment are ca sursa de inspiratie realitatea ce ma-nconjoara, dar reuseste sa depaseasca granitele ei firave si sa patrunda pe taramul visului. sa te faca sa speri la o lume mai buna, mai blanda, mai frumoasa, fara a-ti da falsa impresie ca toti oamenii din ea sunt grozavi. exista multi cu potential, iar pentru toti ceilalti exista…portretul ce le este rezervat in urmatoarea perioada.

voi formula totul ca pe o poveste, pentru ca asta a devenit. o fresca a societatii in care ma invart si pe care o ador, un motiv in plus sa scriu, sa gandesc, sa iubesc si sa fiu.

iar pentru ca xPRimentul se va dezvolta in timp, le multumesc de la inceput oamenilor cu care-mi intersectez drumul, chiar si daca pentru o scurta perioada.

[oscar peterson-you look good to me]

[the night started out with a dj, but will it be him it will end with?]

1 2  Scroll to top