oameni mari

biting the big apple

Fie ca intrebarea se refera la Paris, Berlin, Amsterdam, New York, Viena, Budapesta sau Bucuresti, raspunsul e mereu acelasi: acolo vei gasi ceea ce cauti.

Dar atunci cand nu stii CE cauti, de unde stii ca acolo IL vei gasi? Adevarul, sentimentul de implinire absoluta. Poate o dorinta efemera de celebritate, bani si faima. Visuri desarte ce se risipesc pe strazile metropolelor (mai mult sau mai putin) europene. Speranta la o educatie a strazii mai buna, mai interesanta, mai directionata pe atributele pe care vrei, in timp, sa ti le insusesti.

Cand ratacesti intre alei autohtone si drumuri europenizate, gasesti la fiecare pas un nou motiv pentru a-ti face griji. Pe de o parte nu esti inca pe deplin convins ca esti in stare sa parcurgi drumul, avand in vedere ca nu ai un bilet de intoarcere. Pe de alta parte, privesti increzator inspre actiunile tale trecute si remarci ca au fost (in mare parte) incheiate cu succes. De ce nu ar merge si una ca aceasta?

Daca vei da peste aceleasi fuste, aceleasi cravate, aceleasi fetze? Atunci cum vei reactiona? Cum te vei descurca atunci cand situatiile in care vei fi pus sunt cu totul noi iar tu esti lipsit de inspiratie?

Cand stai in pragul usii, e bine sa-ti pui niste intrebari elementare. Sa vezi daca afara ploua sau e vreme buna, sa verifici daca esti indeajuns de gros imbracat pentru temperaturile de care te vei izbi. Dar indata ce ai verificat totul, poti sa incepi sa musti. Din marul pervers al maturizarii.

[jay z feat. alicia keys-empire state of mind]

we are big people now

avem interese marete, vrem sa ne luam carnetul sau cel putin sa nu intram in primul copac cu prima noastra masina. avem 18 ani si nu ne mai e frica de directori care ne privesc in pauze fumand sau de raziile din cluburile prin care umblam. avem bac-ul, si nici nu stim sigur din ce materii il dam, dar facem meditatii “preventiv” ca sa dregem in ultimul an de liceu ce n-am reusit sa facem in ceilalti trei.

acum e momentul sa incepi sa-ti iei “la revedere”. de la dulciurile pe care le primeai din partea bunicilor, de la libertatea pe care o aveai sa zburzi prin parc si sa nu se uite nimeni urat la tine (“ce face omul asta pe leagan? mai are 5 ani?”), de la prietenii si iubitii din 9-12, de la Hermannstadt si ale sale cai intortocheate. incepi sa cauti pe net site-uri despre admiteri, te uiti peste criteriile de selectie la facultatea visurilor tale, te intrebi daca peste 100 de ani vei mari si tu numarul “laureatilor premiului Nobel ce au trecut prin bancile” lor.

pe de o parte, e placut sa observi cum din copilul care se juca in fata blocului ai devenit o persoana respectabila ce frecventeaza cercuri, forumuri si localuri selecte. traiectoria e exact aceea pe care ti-ai stabilit-o intr-un moment de visare in care priveai un film hollywoodian de succes si te bucuri de asta. speri ca in fata sa ai un drum cel putin la fel de interesant ca cel pe care l-ai avut in acesti primi 18 ani de viata.

dar, sa-ti spun sincer, imi amintesc cu drag de vremea in care imi doream sa fiu “a big, big girl in a big big world” si nu puteam face nimic in sensul asta decat sa cresc. acum avem in fata un drum intreg de croit.

we are big people now, living in low buildings with high expectations from life.

[cand eram mica, credeam ca sunt singura persoana din lume care trebuie sa creasca pentru a ajunge "om mare", iar restul s-au nascut toti cu slujbe si familii. plangeam de cate ori n-aveam voie sa-i insotesc pe ai mei la o petrecere sau reuniune de adulti, pana intr-o zi cand le-am destainuit problema mea. razand, mama mi-a povestit ca si ea a iesit din burtica fiind copil si ca in burtica nu incap oameni mari. dar cand zaresc atatia copii cu atatea probleme pe cap, tiind sa nu-i mai dau dreptate.]

tu cum ai ajuns om mare?

 Scroll to top