birthday

Wake me up when September ends

It’s been a long, long journey through the depths of the world this summer. I’ve seen things that can’t be described in words and I felt emotions that would not make any sense on paper. Yet, for some bizarre reason, I keep returning here, trying to get my things straight and move forward.

Seeing the days go by so thoughtlessly and being caught up on all sorts of webs that kept me from having the world wide one right at the tip of my fingers, I somehow did not get to write what I had in mind when I was in the US. Then, Mallorca and Ibiza drifted away my new found convictions and brought back a part of myself that I had lost for years.

Somewhere between the lines, I turned 22. A beautiful age of innocence and self discovery that will bring some pretty nice memories to the package. For a moment, there was no “I” in the whole sentence anymore. There was just the sun, the waves and the bright blue sky.

Some might say that after you’ve stopped writing for a while, you can never go back to the way you were. But who cares about the way you were if right now is all you have and right here is the best place you can be?

See you in October with a small, but hearty surprise.

18 to 80

dheo bunic

dheo bunic

Se apropie incetisor de mine si ma priveste cu aceeasi ochi tineri cu care, odinioara, isi privea proprii copiii. Acum ma are pe mine in grija si asta nu pare sa-l afecteze deloc, caci, desi a atins venerabila varsta de 80 de anisori, nu inceteaza in a-mi spune ca se simte ca la 18 ani alaturi de mine. Si sincer, daca nu ar fi ridurile de expresie ce tradeaza un zambet mereu prezent, l-as lua drept unul dintre colegii mei de clasa.

Curioasa fiind, decid sa-l intreb: “Tu cum erai la varsta mea? Pe tine viata cum te-a afectat?”

Se aseaza pe un scaun, intr-o pozitie ce tradeaza o veritabila ora de povesti si destainuiri:

“Frumoasa bunicului, pentru mine totul a inceput cu un vis. Acela de a face lumea un loc mai bun pentru tine si parintii tai, alaturi de toti ceilalti copii din lume. Arma cu care am decis sa lupt a fost condeiul, pe care il foloseam pentru a scrie articole ce ar fi putut ajuta la deschiderea lumii spre noi orizonturi. Nu mi-a fost deloc usor, si in drumul meu am intalnit o multime de obstacole, cum ar fi reticenta unora de a privi dincolo de aparente, dar consider acum ca mi-am dus misiunea la bun sfarsit.”

“Despre ce vorbesti tu acolo? Aproape ca nu inteleg nimic!”

“Sa-ti explic concret: la inceput a fost blogul, si dupa aceea au urmat colaborarile online. De la meeting-uri la roblogfest-uri, imi placea sa fiu peste tot si sa ascult mereu mai mult decat sa vorbesc. Astfel am ajuns sa fiu considerat usor timid, si am putut obtine exact ceea ce-mi doream: sansa de a impresiona oamenii cu usurinta prin vorbele si faptele mele. Pentru ca atunci cand lasi mereu un as in maneca si loc de “buna ziua”, iti creezi singur un drum lin prin viata.

Ce-i drept, corabiile mi-au fost inecate cand am dat de bunica ta. N-am sa uit niciodata ziua in care am cunoscut-o! O femeie mai sireata si isteata ca ea nu cred ca as fi intalnit nici daca era sa implinesc 1000 de ani…

M-a vrajit. Dar mai multe despre asta iti povestesc dupa ce faci 18 ani.”

“Stii ca esti nedrept, nu? In mai putin de 10 zile fac 18 ani si tu-mi spui chestii de astea!”

“Asa imi place mie, sa mai necajesc din cand in cand. Crede-ma ca daca nu inveti cand sa accepti o ironie si cand sa razi la o gluma, drumul prin viata va deveni unul foarte anevoios. Despre mine s-au spus multe: ca as fi prea tacut, prea retras si prea rigid in privinta normelor, dar toate criticile m-au crescut si m-au adus aici. Departe.”

Il vad cum incearca sa se ridice de pe scaun, si, dintr-o data il zaresc rostogolindu-se. Ma speriu rau de tot si raman socata intr-un colt.

Privindu-l atent, observ cu cata agilitate se ridica singur, in ciuda anilor acumulati. Ma roaga doar sa verific daca are praf pe pantaloni si sa-l sterg, soptindu-mi:

“S-a intamplat de multe ori sa cad. Nu am fost tot timpul la fel de rapid ca acum! Dar odata cu anii am prins curaj sa risc, sa nu ma dedau de la nicio placere a vietii, sa lupt si sa inving. Altfel cum crezi ca as fi reusit sa vad atatea locuri ascunse ochilor umani, insule si locatii superbe de pe pamantul acesta? Cum as fi putut cunoaste atatia oameni cu care sa vorbesc si despre care sa scriu? Nu-mi mai este frica sa cad. Nici chiar de acel moment in care nu va voi mai putea ridica singur. Atunci ma va ridica Dumnezeu la el.”

Iti multumesc ca ai intrat in viata mea, Ovidiu, si-ti doresc multa sanatate, alaturi de capacitatea de a le povesti peste multi ani aceste intamplari nepotilor tai!

P.S. Acest articol n-a fost scris nici pentru misto, nici cu ganduri melancolice. Sper doar ca ti-a adus un zambet mare pe buze si optimism in suflet! (daca tot vrei sa-l facem funny, sa zicem ca am facut misto de tine cand te-am facut sa cazi de pe scaun la 80 de ani :P )

 Scroll to top