Portraits

What my almost 74-year old grandma has taught me this week

Here are some thoughts of what past generations used to do that we can avoid. Firstly, because we know better and are better informed. Secondly, because learning from others’ mistakes is the least painful way of learning for life. I hope my grandma will provide a valuable lesson for us all.

Those were the days: back when I used to live in Sibiu, Romania, my grandmother was the person I was sharing my house, my food and my life with. She has been around all the time ever since my parents divorced when I was six and I moved in with my dad, her and my grandfather. During the 13 years we spent in the same home, she managed to get me to watch Telenovelas (and learn Spanish along the way), she cooked and cleaned for me, she basically took care of most of the things my dad didn’t know how to handle.

She’s been and still is a very important person in my upbringing and life, considering the fact that we not only share genetic information, but also a lot of character traits. And fortunately, watching her make some mistakes with the people around her will eventually lead me into not making the same errors with the ones in my life.

You see, my grandma really likes attention. It’s partly normal because of her age, but she has that kind of thrill for attention that you can only find in particular people. Knowing that she had this ever since I was born, I now understand why over time, she constantly spoke badly of the people who were in her life but have left her, probably because she was trying to establish her image as the person who deserved all the attention and didn’t manage to get it. – Yes, that’s just like me at times. Guilty as charged. I like the right kind of attention received from intelligent people who leave their daily routines in order to listen to me and to what I have to say. The only problem is, this thing might backlash when I least expect it. For her, it meant not getting attention when she spoke of her illness to her children and relatives, simply because she was always kind of hypochondriac over the years. Now, as she seeks to find diagnostics from specialists in big cities, she faces the reverse of not paying attention to others while being focused on getting some for herself. Nobody listens anymore. Everybody has something better to do than hear you whine.

Then, there’s probably something I learned from her this week more important than anything she tried to teach me over the years: mens sana in corpore sano. Having a healthy mind inside a healthy body is something that definitely deserves my attention more than other small projects that block my time and my well being simply because they seem easier to do than change the core of what I’m already used to doing. She had to face it the hard way: 37 years of the same job with little to no physical exercise followed by a life of popping pills like there’s no tomorrow. She says she wants to visit Vienna, then she comes to Vienna and doesn’t want to leave the house. This is not what I imagine my future to be. Which is why I HAVE to get moving and sporting NOW.

I really hope you and I will all live to be her age and her agility. But in terms of health of mentality, I think we should overcome all the obstacles that previous generations have had in their way.

portrete

Pentru ca exista oameni pe care simti nevoia sa-i arati lumii, in felul in care ii privesti doar tu. Sa ii conturezi in ochii lor cu grija, cu indemanare, cu un strop de simt artistic si putina ironie, pentru a evidentia anumite caracteristici de care incerci sa nu te lasi impresionata, dar care te atrag inevitabil de ei.

Pentru ca-n cele din urma, exista multi oameni ce-ti pasesc in viata si o parasesc inainte ca tu sa-ti fi putut schita trasaturile lor specifice. Astfel incat iti incita tot mai tare interesul si te fascineaza o potentiala poveste pe care ai putea-o dezvolta, avandu-i pe ei in rolurile principale.

Acest xPRiment are ca sursa de inspiratie realitatea ce ma-nconjoara, dar reuseste sa depaseasca granitele ei firave si sa patrunda pe taramul visului. Sa te faca sa speri la o lume mai buna, mai blanda, mai frumoasa, fara a-ti da falsa impresie ca toti oamenii din ea sunt grozavi. Exista multi cu potential, iar pentru toti ceilalti exista…portretul ce le este rezervat.

Am formulat totul ca pe o poveste, pentru ca asta a devenit. O fresca a societatii in care ma invart si pe care o ador, un motiv in plus sa scriu, sa gandesc, sa iubesc si sa fiu.

Iar pentru ca xPRimentul s-a dezvoltat in timp, le multumesc oamenilor cu care-mi intersectez drumul, chiar si pentru o scurta perioada.

arsita

De sub copac privea cum merele se prabusesc peste el. Acest fapt nu parea sa-i intrerupa lectura, ba dimpotriva, cu cat cadeau mai multe, cu atat era mai indarjit sa-si incheie capitolul. Sa treaca la unul nou, mai incarcat cu metafore, mai plin de sens.

De sub copac observa tihnit cum se misca umbra salvatoare, ce obisnuia sa-l protejeze de Soare. Era constient ca, odata cu sosirea amiezii, avea sa fie complet lipsit de grija paterna. Il asteptau calduri istovitoare, arsita se tavalea dupa colt, zambind, soptind vorbe dulci, dezvelindu-si nurii pentru a-l imbia sa-si lase cartea deoparte.

De sub copac nu contenea sa spere ca merele vor inceta sa se prabuseasca peste el, ca Soarele va fi bland cu el si nu-i va arde pielea, ci-l va bronza uniform, pregatindu-l pentru viata. Ca-i va oferi lumina pentru a-si duce cartea la capat. Forta pentru a se ridica si a-si continua drumul dincolo de livada.

De sub umbrela remarcam ca picurii imi murdaresc jacheta. Ca, dupa atatia ani de oras nazuiesc sa ma intorc sub copac, sa-mi recitesc povestea si sa revizuiesc randurile care mi-au parut prost formulate. Sa descopar sensurile ascunse ale cuvintelor ce mi-au fost adresate.

De sub palmier am realizat ca eu sunt scriitorul propriului meu roman.

[avand in vedere ca mi-e greu sa comentez situatia politica sau economica a tarii din ultima perioada, te voi delecta cu nitica literatura pentru o vreme. ca sa-ti mai iau gandul de la lucrurile rele din viata de zi cu zi]

mister B

“Everybody knows G is so last season! Now, it’s all about the B’s”[A.M.]

Cand a sorbit pentru prima data din Brandy-ul ce zacea in fata sa, am stiut ca am de-a face cu un adevarat lord, coborat parca din statia de metrou Romana special pentru a da ochii cu mine. M-am asezat aparent nestiutoate pe langa el, incercand sa trec cu vederea peste apropo-urile cu privire la palatul sau, caii putere din dotare sau pasiunea sa pentru viata cosmopolita, traita intensiv in marele Oras, pe care nu contenea sa le faca.

B stie ca viata nu este atat de draguta si simpatica precum pare la prima degustare. Si ca, pentru a urma un drum pe care l-ai trasat in momente de maxima activitate cerebrala, trebuie sa remarci cand e cazul sa sorbi din paharul de ambrozie sufleteasca si cand sa devii impasibil la orice tertip feminin.

Dupa o serie de figuri masculine ce mi-au trecut prin viata, e cazul lui B sa-mi reaminteasca despre fascinatia pe care o poate suscita o fiinta atat de stricta, si totusi atat de dragastoasa. O strangere ferma de mana, un sarut pe obraz si o remarca sarcastica in legatura cu sensul existentei au fost de ajuns pentru a-mi demonstra ca atractia initiala si sinapsele frenetice se pot contopi intr-un melanj pe cat de dulce, pe atat de acrisor.

Fiindca el m-a invatat ca fiecare isi poarta crucea si are propriul sau itinerariu de parcurs.

[jeremiah-I'm a star]

p.s. bine ai revenit prin seria de portrete pe care am inceput-o acum cateva luni.

red

woman in red dressin dimineata aceasta m-am trezit in cel mai imens si pufos pat in care dormisem vreodata.

se facea ca era mijlocul verii, si ma lafaiam, fara sa-mi dau seama unde sunt si de ce am ajuns aici, in asternuturile cubaneze ale unei pensiuni aflate la distanta mica de Havana. desi eram tentat sa arunc o privire pe geamurile acoperite de perdele albe, prin care aerul se dispersa si devenea respirabil, chiar usor racoros, am preferat sa arunc o privire prin camera intai.

un singur pat acoperit cu asternuturi fine, asezat langa o fereastra de dimensiune mare si o noptiera pe care era asezat un biletel. ma intrebam daca e pentru mine, si am facut impolitetea de a-l citi.

“asteapta-ma, ma intorc in curand”

eram curios cine-mi pusese hartia acolo, pe cine trebuia sa astept.

apoi m-am asezat la fereastra si am contemplat atmosfera din spatele ei. oameni muncitori, care se miscau repede in toate directiile, o muzica imbietoare si plina de intelesuri ascunse, o paleta larga de culori si sentimente, toate la doar o infima distanta de mine.

am simtit-o dintr-o data pe pielea mea. m-a atins si m-a sarutat usor pe umar, m-a strans ferm de maini si m-a intrebat:

“iti place? ti-am pus o lume intreaga la picioare, din care iti poti alege sa vezi ce vrei!”

dar tot ce-mi doream eu sa vad era rochia ei rosie si felul in care se mula pe fiecare val al corpului ei. as fi vrut sa o prind de talie si sa o lipesc de pieptul meu pentru a nu-mi scapa niciodata printre degete. parea fragila, si-n acelasi timp se lasa ghidata de mainile mele in miscari, avand o usoara aparenta de felina.

m-a invitat sa dansam pe ritmuri calde, imbietoare si m-a apropiat atat de tare de ea, incat tot ce respiram era parfumul ei delicios. am strabatut toate culturile lumii prin miscarile de dans, ascunsi intr-o mica incapere de la poalele Havanei.

dintr-o data s-a oprit. se uita la mine si nu-i puteam vedea decat ochii. m-a lasat sa inteleg ca are ceva urgent de incheiat pana data viitoare cand ne vom intalni. si a disparut.

m-am trezit in patul meu micut de acasa, avand un bilet asezat pe noptiera:

“asteapta-ma, ma intorc in curand”

o sa vedem in lumea larga, frumoasa mea doamna cu rochia rosie!

[buena vista social club-chan chan]

P.S. Vor mai scrie articole coloristice:

Brylu (Orange)

Evodani (Galben)

Dheo (Verde)

Dany (Albastru)

Andy Mihail (Indigo)

Florin Puscas (Violet)

a fost odata un pianist

piancare, de fiecare data cand atingea clapele, ma facea sa-mi intorc privirea in directia lui. imi dadeam seama atunci ca fiecare are o poveste pe care trebuie sa o spuna cumva, si ca a sa are un profund caracter trist.

stiam ca plange de fiecare data cand se aseaza la pian. sufletul sau nu plangea prin lacrimi, ci prin buricele degetelor. plansul sau nu era zgomot, ci era muzica. avea un plans deosebit pentru ca avea motive pertinente sa planga.

intregul zbucium al omenirii se auzea din incaperea in care canta. puteam auzi razboaiele, traficul, galagia urbana, certurile parintilor, rasetele colegilor…si tacerea cu care el infrunta intregul sistem. prin muzica el reusea sa patrunda dincolo de cuvinte, dincolo de forme, dincolo de simplele atingeri. reusea sa-si modifice universul interior, si prin asta schimba intregul univers exterior, declansand o armonie intre cele doua.

apoi, se ridica incet. pipaia clapele o ultima data, multumindu-le ca au fost alaturi de el pe durata intregii sederi in incapere. se indrepta catre iesire si dadea intotdeauna de mine, salutandu-ma scurt printr-o ridicare de palarie. eu il priveam cu admiratie cum trecea dintr-un mediu intr-altul, fara a parea ingrijorat de nimic. stia ca pleaca si nu stia cand si daca se va mai intoarce.

a fost odata un pianist. astazi din el au mai ramas doar clapele.

[yann tiersen-comptine d'un autre ete]

avea ochi albastri

big blue eyessi culmea, habar nu aveam ca-i poseda pana cand nu l-am privit prima data in ei. observand ca de fapt, ceea ce are in suflet nu se potriveste deloc cu ceea ce arata in exterior. intotdeauna am crezut ca-i are caprui, poate verzi. dar niciodata nu mi-am imaginat faptul ca avea ochi albastri.

am vazut insa mereu ca avea sufletul albastru. ii placea sa lucreze pana noaptea tarziu, si era demn de apreciat pentru perseverenta de care dadea dovada atunci cand isi dorea sa duca la capat un lucru. practic, nimeni si nimic nu-l putea abate de la drumul sau prestabilit spre succes. insa, pentru un om cu ochi albastri, era al naibii de rigid si de implantat in success self development books-urile sale. poate de aceea nu am crezut nicicand ca i-ar avea tocmai de aceasta culoare. nu parea a fi purtatorul tipic de ochi de culoarea cerului. desi era un artizan, nu era tipicul de artist indragostit de pierderea inutila a zeitului.

cand m-a privit inapoi si mi-a spus: “avem timp sa povestim si alta data. eu acum am ceva de terminat”, am stiut ca ACESTI ochi albastri vor fi unii pe care cu greu ii pot trece cu privirea. cand vad ca si acum imi stau in gand, dupa atat timp de cand nu i-am mai vazut, ma intreb:

ochi albastri, oare iti vei spune vreodata povestea pana la capat?

[nosfer guestmix, pe care mi l-a dat fainul cu mare drag]

actrita

sarao intalnesc deseori cand trec prin holurile liceului. pare o fire zambareata, dar remarc ca de obicei ascunde ceva in spatele surasului afisat ostentativ printre suvitele de par blond. desi nu iasa in evidenta printr-o vestimentatie excentrica (deci iti trebuie din start ceva “cunostiinte” pentru a ajunge sa-i cunosti talentul), are un je ne sais quois care te indeamna sa pornesti o conversatie.

de obicei, duci repede la bun sfarsit conversatia despre care iti vorbeam inainte, fiindca nu-ti spune nimic de care sa nu fi auzit pana in momentul vorbirii. e pacat insa sa pierzi o astfel de persoana din vizor doar pentru ca nu a reusit sa te acapareze cu primele ocazii. si stii de ce?

pentru ca atunci cand o vezi dansand, ti se pare ca ai patruns intr-o lume cu totul diferita. atunci cand o auzi cum interpreteaza un rol, observi cum intreaga actiune ti se dezvaluie in fata. orice asemanare dintre actrita noastra si cea de la teatrul din Sibiu (o alta papusa blonda cu multa atitudine) e pur…voita de soarta. pentru ca fiecare are felul ei de a lucra audienta cu stil si perversitate, astfel incat obtin ovatii si remarci pozitive la sfarsitul fiecarei prestatii. totul e bine cand

actrita este o artista, desi nu-si da seama de acest fapt…deocamdata. are nevoie de un stil de viata usor mai agitat, de un script cu mult substrat si o pr-ista buna. de ultimul aspect m-as ocupa eu cu draga inima, dar pe celelalte sper sa le realizeze singura in timp. pentru ca o actrita are nevoie de spatiu de desfasurare si conditii propice pentru a crea personajele.

crezi ca artistii merita o viata banala?

[telepopmusik-breathe]

portrete

pentru ca exista oameni pe care simti nevoia sa-i arati lumii, in felul in care ii privesti doar tu. sa ii conturezi in ochii lor cu grija, cu indemanare, cu un strop de simt artistic si putina ironie, pentru a evidentia anumite caracteristici de care incerci sa nu te lasi impresionata, dar care te atrag inevitabil de ei.

pentru ca-n cele din urma, exista multi oameni ce-ti pasesc in viata si o parasesc inainte ca tu sa-ti fi putut schita trasaturile lor specifice. astfel incat iti incita tot mai tare interesul si te fascineaza o potentiala poveste pe care ai putea-o dezvolta, avandu-i pe ei in rolurile principale.

acest xPRiment are ca sursa de inspiratie realitatea ce ma-nconjoara, dar reuseste sa depaseasca granitele ei firave si sa patrunda pe taramul visului. sa te faca sa speri la o lume mai buna, mai blanda, mai frumoasa, fara a-ti da falsa impresie ca toti oamenii din ea sunt grozavi. exista multi cu potential, iar pentru toti ceilalti exista…portretul ce le este rezervat in urmatoarea perioada.

voi formula totul ca pe o poveste, pentru ca asta a devenit. o fresca a societatii in care ma invart si pe care o ador, un motiv in plus sa scriu, sa gandesc, sa iubesc si sa fiu.

iar pentru ca xPRimentul se va dezvolta in timp, le multumesc de la inceput oamenilor cu care-mi intersectez drumul, chiar si daca pentru o scurta perioada.

[oscar peterson-you look good to me]

[the night started out with a dj, but will it be him it will end with?]

bring the beat back

mister dj[de cand n-am mai facut un xPRiment literar? de mult!]

mergea acolo aproape in fiecare seara, dar niciodata nu-l vazuse. sau cel putin nu i se paruse ca-l vede pe el, eternul si fascinantul mister dj. era tipul care nu-ti iesea in evidenta decat dupa ce incepea sa vorbeasca, si asta doar daca erai genul de persoana pasionata de muzica. pentru ca, daca putea cineva sa te aduca intr-un trip emotional mixand niste simple beat-uri, acela era el. atunci uitai de locatia in care te afli si te lasai ghidata de instinct.

avea o mica problema, insa. nu-si dadea seama de faptul ca fiecare om trebuie abordat intr-un mod diferit, in functie de felul in care ti se afiseaza in primele 4 minute, cam asa cum ti se infatiseaza o melodie dupa prima auditie. i-ar fi fost mai simplu sa fie el insusi si sa-si asculte instinctul, insa prefera sa foloseasca tertipuri si cuvinte conversationiste, pentru ca nu sesiza diferentele intre cantitate si calitate. ce nu stia despre ea este ca nu-si dorea sa-i creasca numarul de fete pe care le-a chemat acasa in ritmul acesta, observand cum se afunda tot mai tare in niste lucruri ce nu-i pareau tipice. de fapt, i se parea ca ar fi fost mult mai dulce daca tacea.

baietii nu inteleg cateodata beneficiile unei pauze in vorbire. pe langa faptul ca se accentueaza misterul, se creeaza o tensiune irezistibila intre doua corpuri ce asteapta sa vibreze, aflate in mediul lor natural (in povestea noastra, sub imperiul muzicii bune). si strica tot farmecul momentului cu vorbe inutile, ce distanteaza si disperseaza starile intense pe care le traiesti in interior. e drept ca ramai cu un gust placut dupa un ocazional clash cu ei, dar cand esti o persoana care vrea sa asculte tot concertul, o simpla melodie nu va face aproape nicio diferenta in viata ta.

totusi, mister dj i-a dat fetei din poveste un imbold nou sa fie cu urechile ciulite atunci cand aude un ritm funky. unde crezi ca se vor intalni data viitoare?

[morphine-buena]

 Scroll to top