Ce mai faci?

Cum iti merge? Cum stai cu dragostea? Unde ai intrat la facultate?

Nimeni nu te mai intreaba pe unde ti-e plecat sufletul. Aparent pare destul de la locul lui, fericit de toate victoriile pe care le-a dobandit intr-un timp atat de scurt si pregatit sa mearga mai departe. Superb, sublim, perfect (dar care lipseste cu desavarsire). Ce faci atunci cand vezi atat de multe locuri incat nu mai stii pe unde ti-ai lasat sufletul sa zburde?

Cine il gaseste pe al meu, e rugat sa-l aduca inapoi. Ofer o recompensa grasa, constand in cel mai frumos zambet pe care il posed. In felul acesta, voi invata cum sa nu-mi mai fie frica de inevitabil si sa traiesc fiecare clipa.

Viena, Vancouver, Viena si o noua viata (si-ti promit ca voi tine in sfarsit un jurnal online de calatorie, in asa fel incat sa ne bucuram impreuna de fiecare descoperire de pe continentul american si de pe plaiurile austriece). O plecare prin lume pentru a descoperi din nou fericirea.

Un xPRiment cultural, emotional si spiritual. Vrei sa il parcurgem impreuna?

Am un dictionar in fata si dupa 12 ani de studiu intensiv al limbii germane, simt ca e cazul sa-l iau cu mine in lungul periplu pe care il voi face in Austria. De ce?

Pentru ca nu stiu tot. Mai mult decat atat, inca nu stiu aproape nimic. Despre viata, dragoste, probleme, succes, interesuri si oameni. STIU insa ca am cum sa invat toate aceste aspecte ale vietii cu “dictionarele” si xPRimentele potrivite, motiv pentru care sunt pregatita.

Sunt pregatita sa muncesc, sa rad, sa plang, sa-mi traiesc viata ca si cand as face-o pentru prima data. Sa vorbesc intr-o limba diferita de dulcele grai romanesc si sa-mi placa. Sa scriu poezii in alte fotolii gri petrol, sa iubesc in alte asternuturi si sa ma plimb pe alte strazi. Sa ma duc cu metroul si tramvaiul la scoala, sa-mi platesc taxele singura, sa gatesc si sa ma automotivez suficient de tare incat sa reusesc sa-mi duc la capat TOATE planurile pe care le-am schitat pentru anii care vin.

Am cartile, am laptopul, am aparatul profi de fotografiat, am rucsacul, am rochia, am trusa de “prim ajutor” in caz de incidente make-up nefaste, am gloss-ul cu gust racoritor&dulce SI mi-am luat dictionarul cu mine ca sa nu uit sa exprim mereu EXACT ceea ce simt.

In cuvinte potrivite, in gesturi sau priviri, in randuri intregi de sentimente exprimate in mod direct.

Intotdeauna cu drag.

Sa simti cum pielea ti se face ca de gaina si din ochi incep sa-ti curga lacrimile. Sa te uiti catre Marius si sa speri ca nu se uita spre tine, ca sa ai timp sa-ti stergi ochii. Sa plangi in gand stiind ca esti exact in aceeasi ipostaza ca si Andrei Perlmutter, undeva la granita dintre Romania si Vest. Sa-ti fie dor de trecut, dor de prezent si dor de viitor, toate in acelasi timp. ASTA inseamna “Ghidul copilariei retrocedate”, cea mai frumoasa piesa pe care am avut pana in ziua de azi onoarea sa o vizionez.

Festivalul International de Teatru Sibiu, editia 2010 mi-a oferit aceasta sansa, de a observa viata in plina ei desfasurare, de a citi viitorul pe chipul actorilor ce interpretau rolurile pasagere pe care le au oamenii in viata fiecaruia. M-am intors in tineretea lui Andrei, pentru a-l vedea intr-o dubla ipostaza (un EU scindat in doua caractere, Andrei Perlmutter-evreul de 18 ani aflat pe punctul de plecare catre SUA si Andrei Codrescu-poetul american in varsta ce-si revendica anii de liceu) si m-am identificat, in parte, cu fiecare dintre EI.

Povestea il poarta pe Andrei prin probele BAC-ului, testele dragostei si tezele de poezie pe care le sustinea in fata colectivului din care facea parte. Nu stiu daca acest poet si-a ales sa fie poet ca si meserie sau viata l-a purtat in acest sens, dar tare mult mi-ar placea sa aflu.

Eu sunt o tanara de 18 ani ce nutreste un destin asemanator. Desigur, luand in considerare doar aspectele pozitive, acelea a implinirii pe plan profesional in domeniul care-ti produce entuziasm maxim, de a vizita lumea si de a xPRimenta in detaliu: in acest sens, conferinta pe Internet pe care a avut-o Andrei Codrescu dupa terminarea spectacolului m-a adus din nou la plans.

Am plans ca un copil ce nazuieste sa traiasca mereu in universul pe care si l-a creat la 6 ani. Am plans ca o adolescenta ce se desparte de liceu. Am plans pentru ca am inceput sa devin un om mare si-mi doresc sa nu fac niciodata un copil sa planga.

Uneori, viata te aduce la concluzia ca memorezi involuntar doar anumite clipe din existenta ta de zi cu zi. Sunt cele care te-au marcat atat de adanc, incat ai ajuns sa le desemnezi ca fiind constituentele propriului tau borcan de fericire. Asimilezi intamplari in imagini pe care le pastrezi de-a lungul timpului, lasandu-ti creierul sa faca editarea de rigoare pentru a “corecta” diverse imperfectiuni.

Cu timpul, ajungi sa le privesti ca fiind ACELe componente de baza ale fericirii tale, acele lucruri care te-au facut odata sa uiti de griji, sa te deschizi ineditului. Ignori insa un aspect foarte important din intreaga ecuatie: posibilitatea ca, in momentul de fata, sa nu mai fi ACELasi om pe care l-ai intruchipat in trecut. Schimbarea este variabila care survine cu fiecare drum nou pe care il avem de traversat, astfel incat aceste imagini sa nu mai reprezinte decat niste pasaje dinaintea ultimei intersectii, niste fragmente ale memoriei si imaginatiei tale.

Aflandu-ne in imposibilitatea de a simti o traire intensa, calda, in anumite situatii pe care le traim, tendinta de a ne agata de un trecut glorios se intensifica, devenind un aspect definitoriu al personalitatii noastre din prezent. De ce ne lasam influentati de retete, cand putem lasa loc haosului ce implica noutatea? De ce decidem sa urmam trasee prestabilite de altii, atunci cand exista o sansa sa ne cream unele noi? De ce ne legam de imaginile pe care le-am vazut in altii pentru a ne determina contururile propriului nostru portret?

Suntem atat de obisnuiti sa urmam un model prestabilit, incat orice abordare diferita reprezinta o curiozitate pe care multi nu doresc sa o xPRimenteze. Astfel incat ramanem incurcati in itele propriilor vicii, care ne transforma din oameni in masini care lucreaza, interactioneaza, socializeaza in zona lor de confort, sexeaza, livreaza si dorm.

Ce imagine doresti sa lasi despre tine?

[andy moor-faces]

n-am avut niciodata unghii frumoase. ba dimpotriva, de multe ori mi-am pus problema ca exista vreo lipsa de “ceva” in organism, motiv pentru care au structura pe care o poseda. sunt casante, se exfoliaza, au probabil atatea dileme in legatura cu existenta aceasta pe Pamant, incat fie se sinucid, fie ajung intre dintii mei (foarte puternici, de altfel). Si uite-asa am avut parte de o adolescenta lipsita de placerea de a-ti infatisa mainile cu ostentatie in vazul lumii.

cu timpul, am aflat de leacuri pentru cuticulele mele salbatice. am incercat sa le dau cu creme scumpe, dar nu m-am tinut de treaba si nu am ajuns la niciun rezultat concret. toate nebuniile care-ti intaresc unghiile si le fac ca in revista? le-am incercat si tot degeaba a fost. pile peste pile, de la cele din metal la cele din materiale pe care nu le pot pronunta, toate au trecut prin mainile mele. insa pentru a reusi, e nevoie sa persisti in incercare.

am ajuns intr-un punct al vietii mele in care am decis sa le ascund in spatele straturilor de gel. brusc, lumea se uita mai atenta la mainile mele, eram constant admirata pentru french-ul desavarsit pe care-l afisam, am ajuns chiar in situatia in care refuzam sa neg ca e vorba de niste unghii false, puse acolo cu multi bani pentru a-mi multumi ego-ul. sub plastic se ascundeau aceleasi unghii mici si firave pe care le-am avut dintotdeauna si pe care nu le ajutam in niciun fel sa supravietuiasca traiului cotidian.

atunci am decis ca e timpul sa pun capat saradei. ca e inutil sa umblu faloasa prin lume cu ceva ce nu este al meu. lasandu-mi unghiile sa respire, am reusit sa le aduc la performanta de a arata de-a dreptul acceptabil, prin propriile lor metode. mici si cochete, au acum o noua nuanta perversa, parca numai buna pentru sarbatori petrecute pe plaiuri straine. am observat faptul ca le place enorm sa fie rasfatate, sa aplic exact acele substante care le calmeaza si le ajuta sa creasca. am inteles ca ele sunt o particica integranta din mine si ca le pot face sa semene cu intregul prin simpla aplicare a doua straturi de oja rosie.

cine ar fi crezut ca schimbarea survine doar atunci cand esti impacat cu tine? [si stii cum sa citesti printre randurile propriului tau destin]

[you've got the love]

descrierea asteptarii apasatoare.

asteptam sa mi te infatisezi in fata portii. sa vii dupa mine si sa ma scapi de tumultul interior ascuns dupa trei randuri de perdele. atunci  am descoperit ca nu vei ajunge niciodata din drumul tau si-asa intortocheat prin oras. tu ratacesti prin oras, eu fug de oras.

totul pentru un scop comun. totul pentru dobandirea statutului de om multumit de sine.

cand nu mai aveam eu rabdare, tu nu aveai chef de viata. cand eu muream incet inauntru, tu te raspandeai prin toate arterele mele neincetand sa-mi ceri sa ma sacrific, sa-ti donez macar un gram din sangele-mi plin de speranta, sa ma contaminezi cu germenii adulterini. sa ma abandonez cu gandul ca intr-o buna zi ma voi regasi la marginea drumului, implorand dupa un banut si o imbratisare. ca voi fi acea eu pe care nu o voi mai putea intruchipa nicicand. fiindca rolul nu imi mai apartine.

evoluand, am observat cum imi schimb interiorul. cum, fara ca cineva sa-si fi dat seama, am devenit tu si m-am sinucis in procesul de metamorfoza. si cand ai vazut ca te lasi in urma, ti-ai dat seama ca poti deveni eu in orice clipa. te-ai lasat prada gandului ca-n mine vei regasi vremea pierduta aiurea prin trenuri ce te indreptau catre iluzii. si ai uitat de regula de baza a oricarei miscari strategice de sah. ca orice piesa mutata inseamna o noua schimbare a jocului.

cu doi tu in dans, niciun pas nu mai parea corect amplasat pe scena. asa ca unul dintre tine s-a apucat de cantat.

je chante pour passer le temps. ca sa vad daca dupa multe cautari, voi reusi sa revin la normal.

[philippe leotard-je chante pour passer le temps]

De sub copac privea cum merele se prabusesc peste el. Acest fapt nu parea sa-i intrerupa lectura, ba dimpotriva, cu cat cadeau mai multe, cu atat era mai indarjit sa-si incheie capitolul. Sa treaca la unul nou, mai incarcat cu metafore, mai plin de sens.

De sub copac observa tihnit cum se misca umbra salvatoare, ce obisnuia sa-l protejeze de Soare. Era constient ca, odata cu sosirea amiezii, avea sa fie complet lipsit de grija paterna. Il asteptau calduri istovitoare, arsita se tavalea dupa colt, zambind, soptind vorbe dulci, dezvelindu-si nurii pentru a-l imbia sa-si lase cartea deoparte.

De sub copac nu contenea sa spere ca merele vor inceta sa se prabuseasca peste el, ca Soarele va fi bland cu el si nu-i va arde pielea, ci-l va bronza uniform, pregatindu-l pentru viata. Ca-i va oferi lumina pentru a-si duce cartea la capat. Forta pentru a se ridica si a-si continua drumul dincolo de livada.

De sub umbrela remarcam ca picurii imi murdaresc jacheta. Ca, dupa atatia ani de oras nazuiesc sa ma intorc sub copac, sa-mi recitesc povestea si sa revizuiesc randurile care mi-au parut prost formulate. Sa descopar sensurile ascunse ale cuvintelor ce mi-au fost adresate.

De sub palmier am realizat ca eu sunt scriitorul propriului meu roman.

[avand in vedere ca mi-e greu sa comentez situatia politica sau economica a tarii din ultima perioada, te voi delecta cu nitica literatura pentru o vreme. ca sa-ti mai iau gandul de la lucrurile rele din viata de zi cu zi]

Cand s-a nascut din nimic, omul a decis sa-si faca nu scop din a determina nimicul. A-l analiza, a-l descompune in parti mai mici, a-l cataliza catre transformarea in “ceva”.

In urma studiilor amanuntite, omul a ajuns la concluzia ca nimicul simbolizeaza un tot unitar, o forma suprema de viata si moarte, un sfarsit inceput inca de la geneza nimicului initial. I-au dat un nume si o serie de atribute, i-au adus ofrande si l-au venerat.

Prin definitie, omagiem forta nimicului creator de teama ca acesta ne-ar putea readuce la starea primordiala. Iubim nimicul in speranta ca, prin el, ne vom desavarsi existenta. Apreciem faptul ca nimicul a progresat, a evoluat intr-un alter ego al sau, depasindu-si conditia originara, reveland o putere care se regaseste in fiecare dintre noi.

Nimicul ne reprezinta. Il pretuim prin valorile pe care le punem la baza personalitatii noastre, il regasim intre principii. Moralitatea e nimic. Etica e nimic. Respectul e nimic. Iubirea e nimic. Fericirea e nimic.

Totul e nimic. Un nimic din care am fost inventati, un nimic inspre care ne indreptam.

[foo fighters-the pretender]

avem interese marete, vrem sa ne luam carnetul sau cel putin sa nu intram in primul copac cu prima noastra masina. avem 18 ani si nu ne mai e frica de directori care ne privesc in pauze fumand sau de raziile din cluburile prin care umblam. avem bac-ul, si nici nu stim sigur din ce materii il dam, dar facem meditatii “preventiv” ca sa dregem in ultimul an de liceu ce n-am reusit sa facem in ceilalti trei.

acum e momentul sa incepi sa-ti iei “la revedere”. de la dulciurile pe care le primeai din partea bunicilor, de la libertatea pe care o aveai sa zburzi prin parc si sa nu se uite nimeni urat la tine (“ce face omul asta pe leagan? mai are 5 ani?”), de la prietenii si iubitii din 9-12, de la Hermannstadt si ale sale cai intortocheate. incepi sa cauti pe net site-uri despre admiteri, te uiti peste criteriile de selectie la facultatea visurilor tale, te intrebi daca peste 100 de ani vei mari si tu numarul “laureatilor premiului Nobel ce au trecut prin bancile” lor.

pe de o parte, e placut sa observi cum din copilul care se juca in fata blocului ai devenit o persoana respectabila ce frecventeaza cercuri, forumuri si localuri selecte. traiectoria e exact aceea pe care ti-ai stabilit-o intr-un moment de visare in care priveai un film hollywoodian de succes si te bucuri de asta. speri ca in fata sa ai un drum cel putin la fel de interesant ca cel pe care l-ai avut in acesti primi 18 ani de viata.

dar, sa-ti spun sincer, imi amintesc cu drag de vremea in care imi doream sa fiu “a big, big girl in a big big world” si nu puteam face nimic in sensul asta decat sa cresc. acum avem in fata un drum intreg de croit.

we are big people now, living in low buildings with high expectations from life.

[cand eram mica, credeam ca sunt singura persoana din lume care trebuie sa creasca pentru a ajunge "om mare", iar restul s-au nascut toti cu slujbe si familii. plangeam de cate ori n-aveam voie sa-i insotesc pe ai mei la o petrecere sau reuniune de adulti, pana intr-o zi cand le-am destainuit problema mea. razand, mama mi-a povestit ca si ea a iesit din burtica fiind copil si ca in burtica nu incap oameni mari. dar cand zaresc atatia copii cu atatea probleme pe cap, tiind sa nu-i mai dau dreptate.]

tu cum ai ajuns om mare?

Am inceput sa-ti pregatesc de ceva timp o colectie de ganduri, pe care (sper), in curand, o vei putea gasi prin magazine sub forma de carticica de dor, sau poate, cine stie, intr-o maniera mai deosebita chiar aici pe blog.

Ca sa intelegi mai lesne despre ce este vorba, iti voi povesti despre o pasiune a mea care nu vine de ieri-alaltaieri. Imi place enorm de mult sa scriu poezii, iar acum cateva saptamani mi-am regasit inspiratia necesara pentru a incropi un volum “de debut”. Un proiect cu inceput si sfarsit, un proiect plin de vise pe care doresc sa ti-l fac cunoscut prin intermediul acestei poezii:

nu clipi!

clipeai si incercam sa-ti tin
privirea intr-un chip strain
si sa pastrez macar putin
din visul care parea lin.

si incercam sa te opresc,
sa nu clipesti cand iti soptesc
ca am ajuns sa te iubesc
atat de mult, incat nutresc

sa-ti fur mereu ocheadele,
sa colind promenadele
avandu-te la bratul meu,
pastrandu-te in gand mereu.

dar ai decis sa tot clipesti
privirea mea sa n-o zaresti
si ai ramas doar doi ochi tristi
prin lume rataciti turisti.

Sper ca acesta sa fie doar inceputul unei lungi aventuri prin lumea literaturii. Si as dori din tot sufletul sa-mi impartasesti impresia pe care ti-a facut-o aceasta prima mostra de poezie.

O poezie pentru o zi de septembrie, luni.

[Horia Brenciu-Septembrie, luni]