Uneori, viata te aduce la concluzia ca memorezi involuntar doar anumite clipe din existenta ta de zi cu zi. Sunt cele care te-au marcat atat de adanc, incat ai ajuns sa le desemnezi ca fiind constituentele propriului tau borcan de fericire. Asimilezi intamplari in imagini pe care le pastrezi de-a lungul timpului, lasandu-ti creierul sa faca editarea de rigoare pentru a “corecta” diverse imperfectiuni.

Cu timpul, ajungi sa le privesti ca fiind ACELe componente de baza ale fericirii tale, acele lucruri care te-au facut odata sa uiti de griji, sa te deschizi ineditului. Ignori insa un aspect foarte important din intreaga ecuatie: posibilitatea ca, in momentul de fata, sa nu mai fi ACELasi om pe care l-ai intruchipat in trecut. Schimbarea este variabila care survine cu fiecare drum nou pe care il avem de traversat, astfel incat aceste imagini sa nu mai reprezinte decat niste pasaje dinaintea ultimei intersectii, niste fragmente ale memoriei si imaginatiei tale.

Aflandu-ne in imposibilitatea de a simti o traire intensa, calda, in anumite situatii pe care le traim, tendinta de a ne agata de un trecut glorios se intensifica, devenind un aspect definitoriu al personalitatii noastre din prezent. De ce ne lasam influentati de retete, cand putem lasa loc haosului ce implica noutatea? De ce decidem sa urmam trasee prestabilite de altii, atunci cand exista o sansa sa ne cream unele noi? De ce ne legam de imaginile pe care le-am vazut in altii pentru a ne determina contururile propriului nostru portret?

Suntem atat de obisnuiti sa urmam un model prestabilit, incat orice abordare diferita reprezinta o curiozitate pe care multi nu doresc sa o xPRimenteze. Astfel incat ramanem incurcati in itele propriilor vicii, care ne transforma din oameni in masini care lucreaza, interactioneaza, socializeaza in zona lor de confort, sexeaza, livreaza si dorm.

Ce imagine doresti sa lasi despre tine?

[andy moor-faces]

n-am avut niciodata unghii frumoase. ba dimpotriva, de multe ori mi-am pus problema ca exista vreo lipsa de “ceva” in organism, motiv pentru care au structura pe care o poseda. sunt casante, se exfoliaza, au probabil atatea dileme in legatura cu existenta aceasta pe Pamant, incat fie se sinucid, fie ajung intre dintii mei (foarte puternici, de altfel). Si uite-asa am avut parte de o adolescenta lipsita de placerea de a-ti infatisa mainile cu ostentatie in vazul lumii.

cu timpul, am aflat de leacuri pentru cuticulele mele salbatice. am incercat sa le dau cu creme scumpe, dar nu m-am tinut de treaba si nu am ajuns la niciun rezultat concret. toate nebuniile care-ti intaresc unghiile si le fac ca in revista? le-am incercat si tot degeaba a fost. pile peste pile, de la cele din metal la cele din materiale pe care nu le pot pronunta, toate au trecut prin mainile mele. insa pentru a reusi, e nevoie sa persisti in incercare.

am ajuns intr-un punct al vietii mele in care am decis sa le ascund in spatele straturilor de gel. brusc, lumea se uita mai atenta la mainile mele, eram constant admirata pentru french-ul desavarsit pe care-l afisam, am ajuns chiar in situatia in care refuzam sa neg ca e vorba de niste unghii false, puse acolo cu multi bani pentru a-mi multumi ego-ul. sub plastic se ascundeau aceleasi unghii mici si firave pe care le-am avut dintotdeauna si pe care nu le ajutam in niciun fel sa supravietuiasca traiului cotidian.

atunci am decis ca e timpul sa pun capat saradei. ca e inutil sa umblu faloasa prin lume cu ceva ce nu este al meu. lasandu-mi unghiile sa respire, am reusit sa le aduc la performanta de a arata de-a dreptul acceptabil, prin propriile lor metode. mici si cochete, au acum o noua nuanta perversa, parca numai buna pentru sarbatori petrecute pe plaiuri straine. am observat faptul ca le place enorm sa fie rasfatate, sa aplic exact acele substante care le calmeaza si le ajuta sa creasca. am inteles ca ele sunt o particica integranta din mine si ca le pot face sa semene cu intregul prin simpla aplicare a doua straturi de oja rosie.

cine ar fi crezut ca schimbarea survine doar atunci cand esti impacat cu tine? [si stii cum sa citesti printre randurile propriului tau destin]

[you've got the love]

descrierea asteptarii apasatoare.

asteptam sa mi te infatisezi in fata portii. sa vii dupa mine si sa ma scapi de tumultul interior ascuns dupa trei randuri de perdele. atunci  am descoperit ca nu vei ajunge niciodata din drumul tau si-asa intortocheat prin oras. tu ratacesti prin oras, eu fug de oras.

totul pentru un scop comun. totul pentru dobandirea statutului de om multumit de sine.

cand nu mai aveam eu rabdare, tu nu aveai chef de viata. cand eu muream incet inauntru, tu te raspandeai prin toate arterele mele neincetand sa-mi ceri sa ma sacrific, sa-ti donez macar un gram din sangele-mi plin de speranta, sa ma contaminezi cu germenii adulterini. sa ma abandonez cu gandul ca intr-o buna zi ma voi regasi la marginea drumului, implorand dupa un banut si o imbratisare. ca voi fi acea eu pe care nu o voi mai putea intruchipa nicicand. fiindca rolul nu imi mai apartine.

evoluand, am observat cum imi schimb interiorul. cum, fara ca cineva sa-si fi dat seama, am devenit tu si m-am sinucis in procesul de metamorfoza. si cand ai vazut ca te lasi in urma, ti-ai dat seama ca poti deveni eu in orice clipa. te-ai lasat prada gandului ca-n mine vei regasi vremea pierduta aiurea prin trenuri ce te indreptau catre iluzii. si ai uitat de regula de baza a oricarei miscari strategice de sah. ca orice piesa mutata inseamna o noua schimbare a jocului.

cu doi tu in dans, niciun pas nu mai parea corect amplasat pe scena. asa ca unul dintre tine s-a apucat de cantat.

je chante pour passer le temps. ca sa vad daca dupa multe cautari, voi reusi sa revin la normal.

[philippe leotard-je chante pour passer le temps]

De sub copac privea cum merele se prabusesc peste el. Acest fapt nu parea sa-i intrerupa lectura, ba dimpotriva, cu cat cadeau mai multe, cu atat era mai indarjit sa-si incheie capitolul. Sa treaca la unul nou, mai incarcat cu metafore, mai plin de sens.

De sub copac observa tihnit cum se misca umbra salvatoare, ce obisnuia sa-l protejeze de Soare. Era constient ca, odata cu sosirea amiezii, avea sa fie complet lipsit de grija paterna. Il asteptau calduri istovitoare, arsita se tavalea dupa colt, zambind, soptind vorbe dulci, dezvelindu-si nurii pentru a-l imbia sa-si lase cartea deoparte.

De sub copac nu contenea sa spere ca merele vor inceta sa se prabuseasca peste el, ca Soarele va fi bland cu el si nu-i va arde pielea, ci-l va bronza uniform, pregatindu-l pentru viata. Ca-i va oferi lumina pentru a-si duce cartea la capat. Forta pentru a se ridica si a-si continua drumul dincolo de livada.

De sub umbrela remarcam ca picurii imi murdaresc jacheta. Ca, dupa atatia ani de oras nazuiesc sa ma intorc sub copac, sa-mi recitesc povestea si sa revizuiesc randurile care mi-au parut prost formulate. Sa descopar sensurile ascunse ale cuvintelor ce mi-au fost adresate.

De sub palmier am realizat ca eu sunt scriitorul propriului meu roman.

[avand in vedere ca mi-e greu sa comentez situatia politica sau economica a tarii din ultima perioada, te voi delecta cu nitica literatura pentru o vreme. ca sa-ti mai iau gandul de la lucrurile rele din viata de zi cu zi]

Cand s-a nascut din nimic, omul a decis sa-si faca nu scop din a determina nimicul. A-l analiza, a-l descompune in parti mai mici, a-l cataliza catre transformarea in “ceva”.

In urma studiilor amanuntite, omul a ajuns la concluzia ca nimicul simbolizeaza un tot unitar, o forma suprema de viata si moarte, un sfarsit inceput inca de la geneza nimicului initial. I-au dat un nume si o serie de atribute, i-au adus ofrande si l-au venerat.

Prin definitie, omagiem forta nimicului creator de teama ca acesta ne-ar putea readuce la starea primordiala. Iubim nimicul in speranta ca, prin el, ne vom desavarsi existenta. Apreciem faptul ca nimicul a progresat, a evoluat intr-un alter ego al sau, depasindu-si conditia originara, reveland o putere care se regaseste in fiecare dintre noi.

Nimicul ne reprezinta. Il pretuim prin valorile pe care le punem la baza personalitatii noastre, il regasim intre principii. Moralitatea e nimic. Etica e nimic. Respectul e nimic. Iubirea e nimic. Fericirea e nimic.

Totul e nimic. Un nimic din care am fost inventati, un nimic inspre care ne indreptam.

[foo fighters-the pretender]

avem interese marete, vrem sa ne luam carnetul sau cel putin sa nu intram in primul copac cu prima noastra masina. avem 18 ani si nu ne mai e frica de directori care ne privesc in pauze fumand sau de raziile din cluburile prin care umblam. avem bac-ul, si nici nu stim sigur din ce materii il dam, dar facem meditatii “preventiv” ca sa dregem in ultimul an de liceu ce n-am reusit sa facem in ceilalti trei.

acum e momentul sa incepi sa-ti iei “la revedere”. de la dulciurile pe care le primeai din partea bunicilor, de la libertatea pe care o aveai sa zburzi prin parc si sa nu se uite nimeni urat la tine (“ce face omul asta pe leagan? mai are 5 ani?”), de la prietenii si iubitii din 9-12, de la Hermannstadt si ale sale cai intortocheate. incepi sa cauti pe net site-uri despre admiteri, te uiti peste criteriile de selectie la facultatea visurilor tale, te intrebi daca peste 100 de ani vei mari si tu numarul “laureatilor premiului Nobel ce au trecut prin bancile” lor.

pe de o parte, e placut sa observi cum din copilul care se juca in fata blocului ai devenit o persoana respectabila ce frecventeaza cercuri, forumuri si localuri selecte. traiectoria e exact aceea pe care ti-ai stabilit-o intr-un moment de visare in care priveai un film hollywoodian de succes si te bucuri de asta. speri ca in fata sa ai un drum cel putin la fel de interesant ca cel pe care l-ai avut in acesti primi 18 ani de viata.

dar, sa-ti spun sincer, imi amintesc cu drag de vremea in care imi doream sa fiu “a big, big girl in a big big world” si nu puteam face nimic in sensul asta decat sa cresc. acum avem in fata un drum intreg de croit.

we are big people now, living in low buildings with high expectations from life.

[cand eram mica, credeam ca sunt singura persoana din lume care trebuie sa creasca pentru a ajunge "om mare", iar restul s-au nascut toti cu slujbe si familii. plangeam de cate ori n-aveam voie sa-i insotesc pe ai mei la o petrecere sau reuniune de adulti, pana intr-o zi cand le-am destainuit problema mea. razand, mama mi-a povestit ca si ea a iesit din burtica fiind copil si ca in burtica nu incap oameni mari. dar cand zaresc atatia copii cu atatea probleme pe cap, tiind sa nu-i mai dau dreptate.]

tu cum ai ajuns om mare?

Am inceput sa-ti pregatesc de ceva timp o colectie de ganduri, pe care (sper), in curand, o vei putea gasi prin magazine sub forma de carticica de dor, sau poate, cine stie, intr-o maniera mai deosebita chiar aici pe blog.

Ca sa intelegi mai lesne despre ce este vorba, iti voi povesti despre o pasiune a mea care nu vine de ieri-alaltaieri. Imi place enorm de mult sa scriu poezii, iar acum cateva saptamani mi-am regasit inspiratia necesara pentru a incropi un volum “de debut”. Un proiect cu inceput si sfarsit, un proiect plin de vise pe care doresc sa ti-l fac cunoscut prin intermediul acestei poezii:

nu clipi!

clipeai si incercam sa-ti tin
privirea intr-un chip strain
si sa pastrez macar putin
din visul care parea lin.

si incercam sa te opresc,
sa nu clipesti cand iti soptesc
ca am ajuns sa te iubesc
atat de mult, incat nutresc

sa-ti fur mereu ocheadele,
sa colind promenadele
avandu-te la bratul meu,
pastrandu-te in gand mereu.

dar ai decis sa tot clipesti
privirea mea sa n-o zaresti
si ai ramas doar doi ochi tristi
prin lume rataciti turisti.

Sper ca acesta sa fie doar inceputul unei lungi aventuri prin lumea literaturii. Si as dori din tot sufletul sa-mi impartasesti impresia pe care ti-a facut-o aceasta prima mostra de poezie.

O poezie pentru o zi de septembrie, luni.

[Horia Brenciu-Septembrie, luni]

dheo bunic

Se apropie incetisor de mine si ma priveste cu aceeasi ochi tineri cu care, odinioara, isi privea proprii copiii. Acum ma are pe mine in grija si asta nu pare sa-l afecteze deloc, caci, desi a atins venerabila varsta de 80 de anisori, nu inceteaza in a-mi spune ca se simte ca la 18 ani alaturi de mine. Si sincer, daca nu ar fi ridurile de expresie ce tradeaza un zambet mereu prezent, l-as lua drept unul dintre colegii mei de clasa.

Curioasa fiind, decid sa-l intreb: “Tu cum erai la varsta mea? Pe tine viata cum te-a afectat?”

Se aseaza pe un scaun, intr-o pozitie ce tradeaza o veritabila ora de povesti si destainuiri:

“Frumoasa bunicului, pentru mine totul a inceput cu un vis. Acela de a face lumea un loc mai bun pentru tine si parintii tai, alaturi de toti ceilalti copii din lume. Arma cu care am decis sa lupt a fost condeiul, pe care il foloseam pentru a scrie articole ce ar fi putut ajuta la deschiderea lumii spre noi orizonturi. Nu mi-a fost deloc usor, si in drumul meu am intalnit o multime de obstacole, cum ar fi reticenta unora de a privi dincolo de aparente, dar consider acum ca mi-am dus misiunea la bun sfarsit.”

“Despre ce vorbesti tu acolo? Aproape ca nu inteleg nimic!”

“Sa-ti explic concret: la inceput a fost blogul, si dupa aceea au urmat colaborarile online. De la meeting-uri la roblogfest-uri, imi placea sa fiu peste tot si sa ascult mereu mai mult decat sa vorbesc. Astfel am ajuns sa fiu considerat usor timid, si am putut obtine exact ceea ce-mi doream: sansa de a impresiona oamenii cu usurinta prin vorbele si faptele mele. Pentru ca atunci cand lasi mereu un as in maneca si loc de “buna ziua”, iti creezi singur un drum lin prin viata.

Ce-i drept, corabiile mi-au fost inecate cand am dat de bunica ta. N-am sa uit niciodata ziua in care am cunoscut-o! O femeie mai sireata si isteata ca ea nu cred ca as fi intalnit nici daca era sa implinesc 1000 de ani…

M-a vrajit. Dar mai multe despre asta iti povestesc dupa ce faci 18 ani.”

“Stii ca esti nedrept, nu? In mai putin de 10 zile fac 18 ani si tu-mi spui chestii de astea!”

“Asa imi place mie, sa mai necajesc din cand in cand. Crede-ma ca daca nu inveti cand sa accepti o ironie si cand sa razi la o gluma, drumul prin viata va deveni unul foarte anevoios. Despre mine s-au spus multe: ca as fi prea tacut, prea retras si prea rigid in privinta normelor, dar toate criticile m-au crescut si m-au adus aici. Departe.”

Il vad cum incearca sa se ridice de pe scaun, si, dintr-o data il zaresc rostogolindu-se. Ma speriu rau de tot si raman socata intr-un colt.

Privindu-l atent, observ cu cata agilitate se ridica singur, in ciuda anilor acumulati. Ma roaga doar sa verific daca are praf pe pantaloni si sa-l sterg, soptindu-mi:

“S-a intamplat de multe ori sa cad. Nu am fost tot timpul la fel de rapid ca acum! Dar odata cu anii am prins curaj sa risc, sa nu ma dedau de la nicio placere a vietii, sa lupt si sa inving. Altfel cum crezi ca as fi reusit sa vad atatea locuri ascunse ochilor umani, insule si locatii superbe de pe pamantul acesta? Cum as fi putut cunoaste atatia oameni cu care sa vorbesc si despre care sa scriu? Nu-mi mai este frica sa cad. Nici chiar de acel moment in care nu va voi mai putea ridica singur. Atunci ma va ridica Dumnezeu la el.”

Iti multumesc ca ai intrat in viata mea, Ovidiu, si-ti doresc multa sanatate, alaturi de capacitatea de a le povesti peste multi ani aceste intamplari nepotilor tai!

P.S. Acest articol n-a fost scris nici pentru misto, nici cu ganduri melancolice. Sper doar ca ti-a adus un zambet mare pe buze si optimism in suflet! (daca tot vrei sa-l facem funny, sa zicem ca am facut misto de tine cand te-am facut sa cazi de pe scaun la 80 de ani )

prea multe vorbe se delete-eaza in fiecare zi. prea multi prunci ai literaturii raman prinsi in prezervativele secolului 21.

messenger, g talk, icq, twitter, facebook, hi5, gmail, laptop, Mac, iPhone. un nou mod de a te exprima, un nou mod de a-ti pierde identitatea printr-un singur click.

Am sani mari, picioare lungi, pierce in buric, port fuste scurte, tocuri inalte iar cea mai grava problema pe care o experimentez intr-o zi obisnuita e faptul ca mi se rupe o unghie din cand in cand. Dar si pentru aceea gasesc leacul: pun pe ea putin super glue si o lipesc la loc. Apoi flutur din parul meu lung si blond, sugerand ca nu s-a intamplat nimic…si trec mai departe.

Sunt o optimista notorie si nu-mi place mai deloc sa scriu. O fac de obicei atunci cand caut pe gugel un referat la romana sau cand intru pe mess sa vorbesc cu iuby si nebunele mele. Dar in general prefer sa petrec ore intregi vorbind la telefon despre absolut orice si oricine. Pentru ca nu am o viata proprie, sau cel putin nu corespunde cu imaginea pe care o las a se intrevada in exterior.

Am reusit sa ma ascund atat de bine in spatele tuturor pozelor de pe hai faiv, incat lumea ma cunoaste mai degraba drept o diva greu de cucerit decat drept ceea ce sunt de fapt. Poate nu ma ajuta nici modelul de viata autoimpus. Am trecut de la Salinger la Dostoievski la Brian Tracy, si undeva intre “fi” si “optimista” mi-am dat seama ca nu mai sunt eu. Devin incet, dar sigur, propriul meu brand, propria mea inventie. Si nu stiu daca asta e cea mai buna idee pe care am avut-o pana acum.

[seria portretelor a revenit in forta odata cu aparitia domnisoarei de fata]

[george thorogood-bad to the bone]