Monthly Archives: December 2008

raspunsul la toate nedumeririle din lume [nu e 42]

una pentru initiatii in problemele mele existentiale:
[si de altfel un potential cadou de Craciun si Anul Nou]

vei afla acum care este raspunsul la intrebarea “de ce zboara porcii?” si iti voi exemplifica in mod interactiv teoria porcului zburator.

kids: mie-mi place sa fac teoria porcului care zboara
cretulini: aia cum e?
kids: oare porcul zboara?
kids: si daca zboara, de ce zboara?
kids: si daca nu zboara, de ce nu zboara?
kids: si daca zboara, de ce nu ar putea sa nu zboare? oare i-ar fi de folos?
kids: si daca nu zboara, de ce nu ar putea sa zboare? oare i-ar dauna?
kids: si daca zboara, oare ar vrea sa nu zboare?

kids: si daca nu zboara, oare ar vrea sa zboare?
kids: oare ce isi doreste un porc care zboara de la viata?
kids: need i say more?
cretulini: si am si eu o teorie pt teoria ta
cretulini: si daca zboara porcul
cretulini: il impusc si nu mai zboara
cretulini: si daca porcul nu zboara
cretulini: tot asa il impusc
cretulini: si nu mai poate sa zboare
kids: criminalule!
cretulini: pai eu il impusc
cretulini: si nu mai are ce sa isi doreasca
cretulini: are vreun defect teoria mea ?
cretulini: mai poate porcul sa mai faca ceva ?
cretulini: bum
cretulini: nu mai zboara porcul
cretulini: nu se mai intreaba
cretulini: nu isi mai doreste nimic
kids: exista viata dupa moarte?

in anul 2009 se poarta intrebarile existentiale pseudo-filozofice. hai ca acum chiar ma duc in judetul hunedoara! :D

p.s. daca nu puneam o conversatie de pe mess in tot 2008-ul, nu eram MIEZU’, vorba aia!
p.p.s. pentru schimburi de id-uri sau cereri in casatorie cu reputatul cretulini, contactati-ma personal. a fi blonda nu reprezinta un avantaj.

[manu chao-me gustas tu]

serios?!

se intampla si la case mai mari.

out of the blue, n-ai chef. nu mai ai chef de masti, de olimpiade, de ochelarii de vedere care-ti permit sa privesti in spatele aparentelor, de genti si fitze, de breton, de cizmele alea nenorocite cu blana lor cu tot, de ganduri pierdute in neant, de fakeness si fakersi, de fosta capitala culturala europeana, de toti.

si totusi, de ce ai scrie ca nu mai ai chef de nimic? pentru ca pur si simplu asa ai chef. sa mai faci o chestie semi-cultural-educativa, care nu are nicio valoare in ochii oamenilor care te vad drept mare avocata atunci cand cresti mare, care probabil trece exact pentru 30 de secunde prin fata ochilor unei persoane, ca apoi sa fie uitata, care iti place.

iti vine sa crezi sau nu, chiar imi place sa-ti scriu. cate un pic din mine in portii tot mai reduse, cate un pic din parerea altora, cate un pic din muzica ce reuseste sa ma scoata din starea obisnuita de vegetatie, cate un pic din totul meu. iti dau o parte din borcanul meu de fericire fara sa cer [aproape] nimic in schimb. atata vreme cat ai citit ce-mi trece prin cap, imi ajunge ideea ca vei tine minte ce te intereseaza si vei folosi informatia intr-un scop [cel putin] nobil.

de unde ai stii ca-mi place parisul daca nu ti-as spune de n ori ca acolo vreau sa ajung? de unde ai putea visa la ticurile mele verbale daca nu ti le-as insira rand pe rand, in diverse forme? de unde ai fi dat de chidz sau copilu’ de 17 ani infinit daca nu ma trezeam intr-o dimineata tarziu cu ideea ca vreau sa vada toata lumea ce am de spus?

si cum am reusit sa ajung la sufletul tau?

SECs

niciodata nu mi-au placut oamenii care se tin fake in brate in poze. genul ala de poze pe care stii ca o sa le arati mai departe nepotilor si ei vor casca in timp ce tu le povestesti despre toate locurile in care ai fost pe vremea cand erai fata mare sau ficior vanjos. nu-mi plac oamenii care iti zambesc trufas in timp ce tu incerci sa le pozezi natura. sa ii imprimi asa cum sunt cu adevarat pe o bucata de film sau pe o particica mica mica din memoria aparatului tau foto digital.

smiley-urile alea blestemate care iti taie din cheful de a fi om cu adevarat macar pentru o clipa. conversatiile interminabile despre nimic. hai faiv si feisbuc si iutub si orele inutile pe care le petreci in fata unor chestii luminoase care nu iti produc niciun fel de sentimente. sa cauti iubiri pierdute in playlist-ul din winamp si sa nu le mai gasesti, amintindu-ti ca le-ai pus pe un cd pe care nu-l mai gasesti. sa astepti un reply de la persoana pe care ai taggenit-o in gand intr-un post. sa suni si sa nu-ti raspunda sau sa te sune si sa n-ai chef sa-i raspunzi. sa stii ca esti fericit si asta sa nu te faca cu nimic mai fericit decat esti.

sunt xPRimente pe care le fac in fiecare zi. mai citesc o carte, mai sar prin pat ca un copil, mai sun o so-called persoana random la telefon ca sa-i spun ca sar in pat, mai ascult o melodie care-mi aduce aminte de unul si altul, mai leg o conversatie de 3-4 ore cu un semi-strain pe strada despre muzica si fizica si oameni, ajungand sa-l chem la sindrofii si sa vina si sa ma gandesc uimitor de mult la el fara sa-mi dau seama de ce. incep sa cunosc oameni care nu au aparent nimic de-a face cu mine si ajung sa uit lumea care aparent ma cunostea. iubesc si uit cateodata ca iubesc ca sa-mi amintesc de mine. asa cum obisnuiam sa fiu. asa cum obisnuiam sa scriu pe vremea cand problemele mele aveau o cu totul alta dimensiune. apoi iubesc din nou si pac! sunt o noua versiune a mea.

borderline personality disorder? [da, m-am uitat la girl, interrupted acum 2 zile] sa aiba problemele mele un termen medical sau sa fie plain teenage issues cu rezolvare simpla, constand in mai mult timp petrecut facand chestii mai folositoare decat ganditul cu scopul de a ma ajuta sa ma mai calmez? si care-ti ofera tie macar 5 minute de lectura pe saptamana. tu stii care-i raspunsul tuturor intrebarilor din lumea asta?

[santogold-les artistes]

[citeste titlul din nou]

hey there stranger!

“am cunoscut mai demult pe cineva care semana mult cu tine. dar pe tine nu te
cunosc” [parafraza din "astazi NU se fumeaza" TNRS]


suntem doi oameni care se intalnesc dupa o zi grea. niciunul nu stie nimic despre celalalt, fiecare are niste ochelari de protectie pentru a-i usura procesul de vedere si de ascundere a eului in spatele unor aparente. se pornesc discutii generalizate, extinse in zone precum fizica, dragostea sau cartea. apoi, se ajunge la un punct critic.

punctul in care unul dintre cei doi simte nevoia sa bea un pahar cu apa exact cand celalalt incearca sa extraga mai multa informatie de la acesta. “brb”, tranteste-l ca sa ma trezesti la viata si sa-mi dau seama ca am uitat complet de tema aia nenorocita la mate pe care oricum nu mi-am rezolvat-o tot semestrul. intri intr-o usoara agonie, intrebandu-te de ce nu-ti este furnizata portia de pseudoefedrina pentru a te calma si a te distrage de la problemele adevarate pe care viata ti le pune in cale.

“neon”, nici ca se putea mai bine. taticu’ te trimite la culcare, tu vrei povesti si vorbe de duh in miez de noapte. de ce ai 17 ani la infinit? pe cand propriu-ti apartament in viena/paris cu borcanul de fericire inclus in dotarile standard? macar un bilet de tren sibiu-bucuresti nord sa ai in mana. unul care sa te duca pana la dan, care te face sa uiti de griji si dureri si de viata asta monotona pe care o duci in fiecare zi, de care incerci sa scapi cu fiecare ocazie dar aparent nu incerci prea tare, de scoala si teze si teste si teme si toate chestiile idiotice ce incep cu “te”…

imi amintesc ca scriam pe banca “http://www.vreau-departe.com/” si diriga m-a pus sa-mi spal banca, in interior si exterior. degeaba, dorinta odata impregnata poate fi greu doborata de putin cif si un spaclu strategic folosit pentru indepartarea reziduurilor de guma depozitate in mod agresiv in zone greu de atins [aka in banca]. cand ma gandesc cate vise imi sunt indepartate in felul asta doar din cauza obligatiilor aferente unei persoane semi-adulte, imi vine greu sa cred ca am ajuns la 17, daramite ca-mi doresc mai mult. si totusi, asta-s eu si n-ai ce-i face [daca nu ma iei si pe mine in calcul cand vrei sa faci o schimbare drastica de look si personalitate].

suntem doi straini ce-si cunosc viata tot mai bine, pe zi ce trece. pacat ca din cand in cand uitam sa ne mentionam anumite detalii signifiante despre noi. in fond, “intr-o zi vom lua trenuri care pleaca”. si sper ca urmatorul sa ma duca in capitala, la beculetele din unirii si kfc-ul din romana. tu cu ce straini iti duci existenta de zi cu zi?

[touch & go-straight to number one] [ai ghicit, si asta are legatura cu tine]

making of: marea unire

am implinit 90 de ani de cand suntem oficialmente romani. cu totii. si chiar daca am avut de trecut obstacole mari, chiar daca nu avem incredere unul in celalalt, chiar daca avem o mare problema cu ungurii (pe care eu nu o inteleg cu toate ca adi mi-o explica in termeni cat se poate de clari-still, ungurii sunt buni si asta-i tot ce-mi trebuie de la viata), chiar daca ardelenii au impresia ca-s mai cu mot ca oltenii sau viceversa, important este ca suntem o natie. unita sau nu, asta ramane de vazut.

hai sa ne gandim cat de mult si-au dorit aia desteptii de acum 100 si ceva de ani sa fim asa cum am ajuns azi. o tara, o limba, un popor. cat sange s-a varsat doar pentru a avea o idee de libertate atunci cand cineva se gandea la viitorul sau. sunt lucruri pe care nu le mai constientizam acum, cand avem atatea magazine la cativa pasi de casa, cand avem prea multe “probleme pe cap” pentru a multumi o clipa chestiei in care credem sau nu, cand trec ceasurile din viata noastra fara ca noi sa ne bucuram de ele [enjoying life doesn't mean wasting time, psihopupu draga].

am incercat sa fac un exercitiu de patriotism si am tulit-o azi la alba iulia cu niste prieteni. subiectul de maxim interes trebuia sa fie parada militara, care pe mine m-a plictisit cumplit, dar ma bucur ca am ajuns acolo. alba iulia e un oras care ma face sa ma gandesc mereu la trecutul nostru mai mult sau mai putin glorios, insa in niciun caz plicticos. suntem chiar un popor interesant, sa stii! mici dar ai dracu’, am stiut mereu sa ne iubim cand nu eram uniti si sa ne detestam apoi. dupa zicala “ai grija ce-ti doresti, fiindca ti se poate intampla”, romanul “s-a nascut poet” si stie “sa faca haz de necaz” ori de cate ori “arta cere sacrificii”. iubesc limba asta cu valente eminesciene in care pot exprima chestii cu dublu inteles! chiar daca “mie-mi plac limbile straine” :) .

nimeni nu-ti cere sa-ti iubesti patria (nici eu nu o fac mereu), dar e o obligatie personala sa o respecti. pentru ca romania ti-a dat acest grai pe care-l folosesti in fiecare zi pentru a exprima intreaga gama de trairi si sentimente ce te caracterizeaza. si asta inseamna ca, vrei nu vrei, esti o parte din ea. sau ea e o parte din tine.

concluzia zilei: mi-a placut! m-am simtit ca pe un stadion de fotbal in anumite momente, unde imnul de “ta ta ta tarara ta ta” era inlocuit cu “barbarii de tiraaaaaaani, barbariiiiii de tiraaaani”, dar am vizitat locuri faine (si renovate-vezi biserica catolica construita in anul 1009) si am vazut chipuri fericite. brazdate de griji, dar fericite. pentru ca in fond, si la urma urmei, in spatele tuturor xPRimentelor de integrare in alte culturi…

NOI SUNTEM ROMANI!

 Scroll to top